Poșeta mamei-soacre: Între răni vechi și iertare

— Nu uita să iei poșeta, Maria! strigă Dragica din prag, cu vocea ei aspră, dar încărcată de o grijă pe care nu știu dacă să o cred sinceră sau doar o mască. Mâinile îmi tremură când apuc poșeta veche, din piele crăpată, pe care o urăsc de când am văzut-o prima dată. E simbolul tuturor lucrurilor nespuse între noi, al tăcerilor apăsătoare la mesele de duminică și al privirilor aruncate pe furiș.

Am ajuns la ea după un drum lung, cu trenul care scârțâia pe șinele vechi, trecând prin sate unde timpul pare că s-a oprit. În fiecare an, vizita la Dragica e ca un ritual dureros. Soțul meu, Mihai, nu a putut veni nici de data asta — serviciul, mereu serviciul — și m-a lăsat singură să înfrunt demonii trecutului.

— Hai, intră! Ce stai acolo ca o statuie? mă îndeamnă Dragica, făcându-mi loc în holul îngust, unde mirosul de cozonac proaspăt se amestecă cu cel de naftalină.

— Mulțumesc, spun încet, încercând să-mi ascund neliniștea. Îmi las bagajul jos și privesc în jur: aceleași fotografii prăfuite pe perete, aceleași mileuri croșetate cu grijă. Totul pare neschimbat, dar eu nu mai sunt aceeași.

— Am făcut sarmale, știu că-ți plac, zice ea, dar tonul e sec. Nu știu dacă vrea să mă facă să mă simt binevenită sau doar bifează o datorie.

Ne așezăm la masă. Dragica toarnă supa în farfurii, iar eu simt cum tăcerea dintre noi crește ca un zid. Îmi amintesc prima mea vizită aici, acum zece ani. Atunci am spart din greșeală o cană veche — moștenire de familie — și de atunci parcă nimic nu a mai fost la fel. Orice gest al meu e privit cu suspiciune.

— Maria, tu chiar nu vrei să vorbești? mă întreabă ea brusc, lăsând lingura jos cu zgomot.

— Ce să spun? răspund, încercând să-mi stăpânesc vocea. Orice spun pare să fie greșit.

— Nu-i adevărat! Ești mereu retrasă, mereu cu gândurile tale. Parcă nu vrei să fii parte din familie!

Simt cum mi se pune un nod în gât. Adevărul e că mi-a fost mereu teamă să mă apropii prea mult. După ce mama mea a murit când eram mică, am învățat să nu mă atașez prea tare de nimeni. Dar Dragica nu știe asta. Pentru ea, sunt doar nora venită de la oraș, prea mândră ca să se murdărească pe mâini cu pământul satului.

— Poate că nu știu cum să fiu parte din familia asta… încerc eu timid.

— Ai încercat vreodată? mă taie ea scurt.

Tăcerea devine insuportabilă. Mă ridic de la masă și mă duc în camera unde dorm de obicei. Pe pat stă poșeta veche. O deschid mecanic și găsesc acolo o batistă brodată cu inițialele „D.C.” — Dragica Cernat. Lângă ea, o fotografie veche cu Mihai copil și un bilet mototolit: „Iartă-mă că nu am știut să fiu mama de care ai avut nevoie.”

Mă uit la bilet și simt cum ceva se rupe în mine. Îmi dau seama că nu doar eu port răni vechi; și Dragica are ale ei. Poate că toată răceala ei vine dintr-o durere pe care nu a știut niciodată cum s-o spună cu voce tare.

Cobor din nou în bucătărie. Dragica spală vasele cu mișcări nervoase.

— Am găsit biletul… îi spun încet.

Se oprește brusc și mă privește lung.

— Nu trebuia să-l citești.

— Poate că trebuia… Poate că amândouă avem nevoie să vorbim despre ce ne doare.

Ochii ei se umplu de lacrimi pentru prima dată de când o cunosc.

— Am greșit mult cu Mihai… Și cu tine. Am vrut să fiu puternică, dar cred că am uitat cum e să fii blând.

Mă apropii de ea și îi ating mâna ușor.

— Și eu am greșit… Am fugit mereu de apropiere. Mi-a fost frică să nu fiu rănită din nou.

Stăm așa câteva clipe, două femei care au suferit fiecare în felul ei, dar care acum găsesc curajul să-și spună adevărul.

— Crezi că putem începe de la capăt? mă întreabă Dragica cu voce tremurată.

— Putem încerca… răspund eu și simt pentru prima dată că poate există loc pentru iertare.

Seara ne prinde povestind despre Mihai, despre copilăriile lui și despre visurile noastre neîmplinite. Pentru prima dată simt că nu mai sunt o străină în casa asta.

Mă întreb acum: câte familii trăiesc ani întregi cu răni ascunse sub covor? Cât de greu ne este să spunem „iartă-mă” sau „am nevoie de tine”? Poate că uneori tot ce avem nevoie e curajul de a deschide o poșetă veche și a privi adevărul în față.