De la neînțelegere la îmbrățișare: Povestea mea cu soacra mea, Viorica

— Nu înțeleg de ce trebuie să faci totul pe dos, Irina! Ai impresia că știi mai bine decât toată lumea?
Vocea Vioricăi răsuna tăios în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, dar nu voiam să-i arăt cât mă rănea. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam din nimicuri. De când mă măritasem cu Radu, fiul ei, simțeam că fiecare gest al meu era judecat.
— Nu vreau să fac pe deșteapta, Viorica, doar încerc să ajut…
— Atunci ajută cum trebuie! La noi în familie nu se pun morcovii înaintea cartofilor!
Am oftat și am lăsat lingura jos. Radu era la serviciu, iar eu rămăsesem să o ajut pe soacra mea cu pregătirile pentru aniversarea lui tata-socru. Dar orice făceam părea greșit.

Adevărul e că nici eu nu eram ușor de suportat. Venisem dintr-o familie unde fiecare avea locul lui la masă și nimeni nu ridica vocea. Aici, la Viorica, totul era pe repede înainte, cu replici aruncate peste umăr și reguli nespuse. Mă simțeam ca un intrus în propria casă.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și Radu întârziase la serviciu, am auzit-o pe Viorica vorbind la telefon. Vocea îi era spartă de lacrimi:
— Nu pot să cred… Nu acum… Da, vin imediat!
A ieșit val-vârtej din cameră, cu paltonul pe jumătate îmbrăcat. Am alergat după ea pe hol:
— Ce s-a întâmplat?
— Sorin a făcut infarct! Trebuie să merg la spital!

Fără să stau pe gânduri, am luat cheile și am condus-o până la Urgențe. Pe drum, tăcerea dintre noi era apăsătoare. O vedeam cum își frământă mâinile și își mușcă buzele până la sânge. Am vrut să-i spun că totul va fi bine, dar nu-mi găseam cuvintele.

La spital ne-au ținut ore întregi pe holuri reci. Viorica s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă ea și i-am pus mâna pe umăr. Pentru prima dată nu m-a respins. S-a sprijinit de mine ca un copil speriat.
— Dacă-l pierd… ce mă fac? a șoptit printre suspine.
— Suntem aici împreună, i-am spus încet. Nu sunteți singură.

În acea noapte am stat lângă ea fără să vorbim prea mult. Am ținut-o de mână când medicul ne-a spus că Sorin va supraviețui, dar va avea nevoie de recuperare lungă. Am condus-o acasă și am rămas cu ea până dimineața, făcând ceai și ascultând-o povestind despre viața ei cu Sorin, despre cât de greu le-a fost după Revoluție, despre cum a crescut singură doi copii când el a plecat la muncă în Italia.

Din acea zi, ceva s-a schimbat între noi. Nu a fost o transformare bruscă — încă ne mai certam uneori din cauza rețetelor sau a ordinii în dulapuri — dar Viorica a început să mă privească altfel. Într-o dimineață, când pregăteam cafeaua, mi-a spus:
— Irina, tu ai răbdare cu mine mai mult decât meritam… Poate că nu-s cea mai ușoară soacră din lume.
Am zâmbit și i-am răspuns:
— Nici eu nu-s cea mai ușoară noră… Dar cred că putem fi o familie adevărată dacă încercăm amândouă.

Când Sorin s-a întors acasă din spital, toată familia s-a mobilizat să-l ajute la recuperare. Eu și Viorica am făcut echipă: eu îi citeam ziarul dimineața, ea îi pregătea mâncărurile preferate fără sare. Radu era uimit să ne vadă râzând împreună la glumele lui tata-socru.

Într-o seară de vară, după ce Sorin s-a ridicat pentru prima dată din pat fără ajutor, Viorica m-a luat de mână și mi-a spus:
— Fără tine n-aș fi reușit niciodată… Știu că nu ți-am făcut viața ușoară aici. Dar te rog să mă ierți pentru toate vorbele grele.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată tensiunea dintre noi părea să se topească în acea îmbrățișare sinceră. Pentru prima dată am simțit că aparțin cu adevărat acestei familii.

Astăzi, când stăm toate trei — eu, Viorica și mama mea — la aceeași masă și râdem de necazurile vieții, mă gândesc cât de aproape am fost să pierdem totul din cauza orgoliului și a neînțelegerii.

Oare câte familii se destramă pentru că nu avem curajul să spunem „îmi pare rău” sau „am nevoie de tine”? Dacă n-ar fi fost acea noapte la spital, oare ne-am fi găsit vreodată una pe cealaltă?