Între două lumi: Povestea unei bunici care nu-și poate vedea nepoata

— Viorica, te rog, nu mai veni la noi fără să mă anunți! vocea fiicei mele, Irina, răsună în telefon, tremurândă de nervi și oboseală. Era a treia oară săptămâna asta când mă ruga același lucru. Mă uitam la ceas: 17:45. Știam că ginerele meu, Cătălin, urma să ajungă acasă în orice clipă. M-am ridicat de pe canapea, am sărutat-o pe frunte pe micuța Ana-Maria, nepoata mea de patru ani, și am ieșit pe furiș pe ușă, cu inima grea.

Nu înțeleg nici acum ce am făcut greșit. Cătălin e un bărbat bun, nu pot să spun altceva. Muncește mult, are grijă de Irina și de Ana-Maria, nu le lipsește nimic. Dar de când s-au mutat în apartamentul lor din Militari, parcă s-a ridicat un zid între noi. Înainte, când stăteau cu mine și cu soțul meu, era altfel. Îi ajutam cu tot ce puteam: găteam, spălam, mă ocupam de copil. Acum, Cătălin spune că vrea ca familia lui să fie „independentă”.

— Mamă, Cătălin zice că trebuie să ne obișnuim singuri cu Ana-Maria. Că altfel nu ne descurcăm niciodată… mi-a spus Irina într-o seară, cu ochii în pământ.

— Dar eu nu vreau să vă deranjez! Doar vreau să o văd pe Ana-Maria… am răspuns eu, simțind cum mi se strânge inima.

— Știu, mamă. Dar el se supără dacă te găsește aici. Zice că nu are intimitate.

Nu pot să spun că nu îl înțeleg pe Cătălin. Și eu am avut parte de soacră când eram tânără și știu cât de greu e să simți că nu ai spațiul tău. Dar eu nu sunt ca mama lui Gheorghe! Eu doar vreau să-mi văd nepoata. Să-i spun povești, să-i fac clătite, să-i cumpăr rochițe roz.

Într-o zi, am rămas mai mult decât trebuia. Am pierdut noțiunea timpului jucându-mă cu Ana-Maria și n-am auzit cheia în ușă. Cătălin a intrat și m-a găsit acolo. S-a uitat la mine cu o privire rece.

— Bună seara, doamnă Viorica. Nu știam că sunteți aici.

— Am venit doar puțin… Să stau cu Ana-Maria până vine Irina…

— V-am rugat să ne anunțați înainte. Nu vreau să par lipsit de respect, dar avem nevoie de spațiu. Vreau ca Ana-Maria să crească cu părinții ei, nu cu bunicii.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am plecat repede, cu ochii în lacrimi. Pe drum spre casă m-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Irina: nopți nedormite, griji, bani puși deoparte pentru facultatea ei. Acum simțeam că nu mai am niciun rost.

Soțul meu, Gheorghe, e mai reținut.

— Lasă-i în pace, Viorico! Așa sunt tinerii acum. Vor să fie pe picioarele lor.

— Dar eu nu pot! Nu pot să stau departe de Ana-Maria…

Am început să mă ascund. Când mergeam la ei, mă uitam mereu la ceas și la geamuri. Dacă vedeam mașina lui Cătălin apropiindu-se, mă strecuram pe scări sau mă ascundeam în debara până pleca din nou. Odată m-a prins Ana-Maria:

— Bunico, de ce te ascunzi?

— Mă joc de-a v-ați ascunselea cu tine! i-am spus zâmbind forțat.

Dar adevărul era altul: mă ascundeam de propriul ginere.

Irina a început să fie tot mai stresată. O simțeam între ciocan și nicovală.

— Mamă, te rog… Nu mă pune într-o situație imposibilă! Cătălin zice că dacă nu respectăm regulile lui, o să-ți interzică să mai vii deloc.

— Dar tu ce vrei?

A tăcut mult timp.

— Eu… aș vrea să fim toți împreună. Dar nu pot să-l supăr pe Cătălin. E tatăl copilului meu.

Într-o seară am visat că Ana-Maria mă striga și eu nu puteam ajunge la ea. M-am trezit plângând și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă sau ca soacră.

Am încercat să vorbesc cu Cătălin:

— Cătălin, știu că vrei ce e mai bine pentru familia ta. Dar eu sunt mama Irinei și bunica fetiței tale. Nu vreau decât să vă ajut.

— Doamnă Viorica, apreciez tot ce ați făcut pentru noi. Dar vreau ca Irina să fie mamă cu adevărat. Să se descurce singură. Dacă sunteți mereu aici, ea nu va învăța niciodată.

Am simțit că nu mai am argumente. Poate are dreptate… Poate că îi sufoc prea mult. Dar cum să-mi țin inima în frâu? Cum să stau departe de copilul care îmi luminează zilele?

De atunci vin tot mai rar. Mă uit la poze cu Ana-Maria pe telefon și îi trimit mesaje Irinei: „Sărut-o pe fetiță din partea mea!” Uneori primesc răspunsuri scurte: „Sigur, mamă.” Alteori nimic.

M-am înscris la un club de croșetat la Casa de Cultură din cartier ca să-mi ocup timpul și mintea. Dar dorul rămâne acolo, ca o rană care nu se vindecă.

Oare așa trebuie să fie? Să ne retragem încet-încet din viața copiilor noștri? Sau ar trebui să luptăm mai mult pentru dreptul de a fi aproape de cei dragi?

Poate voi aveți răspunsul… Ce ați face voi în locul meu?