Dacă ai un strop de conștiință, măcar spală vasele: Povestea unei mame din București

— Dacă ai un strop de conștiință, măcar spală vasele! am strigat, cu vocea tremurândă, către Ana, noua soție a lui Vlad. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar bucătăria era plină de abur și resentimente. Mâinile îmi tremurau pe marginea chiuvetei, iar lacrimile îmi ardeau obrajii. Nu știu dacă m-a auzit sau dacă i-a păsat. În spatele meu, Matei, băiețelul meu de trei ani, se juca tăcut cu un camion roșu, privind când la mine, când la ea.

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va arăta așa. Când Vlad m-a părăsit, nu am avut timp să plâng sau să mă gândesc la mine. Totul s-a întâmplat repede: o discuție rece în sufragerie, o valiză trântită pe hol, un copil care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă. Am rămas singură într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu rate la bancă și cu o inimă frântă.

Primele luni au fost un coșmar. Mă trezeam noaptea plângând în pernă, încercând să nu-l trezesc pe Matei. Mergeam la serviciu obosită, cu ochii umflați și mintea goală. Colegele mă priveau cu milă sau curiozitate, dar nimeni nu îndrăznea să întrebe nimic. Mama îmi spunea mereu: „Ioana, trebuie să fii tare pentru copilul tău.” Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să fiu lăsată în pace.

Vlad a început să vină tot mai rar să-l vadă pe Matei. Apoi a apărut Ana — tânără, frumoasă, mereu aranjată, cu un zâmbet fals și cu o voce dulceagă care mă făcea să-mi doresc să urlu. La început am încercat să fiu civilizată. I-am dat hainele lui Matei împachetate frumos, i-am scris mesaje cu programul lui de somn și cu ce îi place să mănânce. Dar Ana nu părea interesată de nimic din toate astea. Îl lăsa pe Matei la televizor ore întregi sau îi dădea dulciuri la micul dejun. Când l-am întrebat pe Vlad de ce nu respectă regulile noastre, mi-a spus sec: „Acum are două case, trebuie să se adapteze.”

Într-o zi, Matei s-a întors acasă trist și tăcut. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a spus că Ana a țipat la el pentru că a vărsat suc pe covor și că Vlad nu a zis nimic. Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să merg la ei și să-i spun Anei că nu are dreptul să ridice vocea la copilul meu. Dar m-am oprit. Nu voiam scandaluri care să-l afecteze pe Matei mai mult decât era deja afectat.

Seara aceea am petrecut-o lângă el, citindu-i povești și mângâindu-l pe păr până a adormit. M-am uitat la el cum doarme și m-am întrebat dacă va crește simțindu-se iubit sau dacă va purta mereu în suflet rana acestei despărțiri.

Au urmat luni de zile în care am încercat să găsesc un echilibru între furie și resemnare. Vlad mă acuza că sunt prea posesivă, că nu-l las pe Matei să se apropie de Ana. Ana mă ignora complet sau îmi răspundea ironic la mesaje: „Nu-ți face griji, Ioana, mă descurc eu.”

Într-o duminică dimineață, am mers să-l iau pe Matei de la ei acasă. Am intrat în bucătărie și am văzut vasele murdare lăsate peste tot, resturi de mâncare pe masă și jucăriile lui Matei aruncate pe jos. Ana stătea pe canapea cu telefonul în mână, iar Vlad nici măcar nu s-a ridicat să mă salute.

— Serios? am zis printre dinți. Asta e atmosfera în care crește copilul meu?

Ana a ridicat din umeri.

— Dacă ai un strop de conștiință, măcar spală vasele! am repetat mai tare.

Vlad s-a enervat:

— Nu veni aici să faci scandal! Matei e bine!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am luat copilul de mână și am ieșit fără să mai spun nimic.

Pe drum spre casă, Matei mi-a spus încet:

— Mami, pot să stau doar cu tine?

L-am strâns tare la piept și am plâns în tăcere.

De atunci am început să lupt mai mult pentru el — am vorbit cu un avocat despre custodie, am mers la psiholog ca să învăț cum să-l ajut pe Matei să treacă peste această perioadă. Am început să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: am redecorat apartamentul nostru mic, am ieșit mai des în parc cu Matei, am început chiar să râd din nou.

Dar rana rămâne acolo. În fiecare zi mă întreb dacă fac destul pentru copilul meu sau dacă greșelile mele îl vor urmări toată viața. Mă simt vinovată că nu am putut salva familia noastră și furioasă că altcineva îi influențează copilăria.

Uneori mă gândesc: unde se termină datoria mea de mamă? Când am voie să-mi doresc liniște pentru mine? Poate că nu există răspunsuri simple — dar poate că împreună putem găsi curajul să vorbim despre asta.