Nașterea care mi-a schimbat familia: între mama, soacră și mine însămi

— Nu, nu vreau să intre nimeni! am țipat, cu lacrimi în ochi, în timp ce asistenta încerca să mă liniștească. Mă aflam pe patul de spital, cu contracțiile care mă sfâșiau dinăuntru, iar pe hol, dincolo de ușa albă, se auzeau vocile ridicate ale mamei mele și ale soacrei mele, Mariana.

— Dar e și copilul meu! a strigat Mariana, cu vocea ei ascuțită, care mereu reușea să mă facă să mă simt mică. — Am dreptul să fiu aici!

Mama încerca să o tempereze, dar știam că nu va reuși. Întotdeauna Mariana câștigase orice dispută. Soțul meu, Radu, era prins la mijloc, cu privirea pierdută și palmele transpirate. Îl vedeam prin geamul ușii, cum se uită la mine neputincios.

A fost nevoie de trei sarcini ca să ajung aici: să mă simt complet lipsită de control asupra propriului corp și propriei vieți. La primul copil, am acceptat ca toată lumea să fie prezentă — mama, soacra, chiar și sora lui Radu. La al doilea, am încercat să impun niște limite, dar am cedat sub presiunea lor. Acum însă, la al treilea copil, știam că nu mai pot. Nu mai voiam să fiu spectacolul nimănui.

— Vreau doar pe Radu cu mine! am spus răspicat asistentei.

— Dar doamna Mariana insistă că e important pentru familie… a încercat ea timid.

— Nu-mi pasă! E corpul meu! E momentul meu! am izbucnit.

În acea clipă, am simțit cum o contracție mă rupe în două. M-am agățat de marginea patului și am urlat. Nu doar de durere fizică, ci și de furie. Furia că nu pot avea parte de intimitatea pe care o merit. Furia că nimeni nu mă ascultă cu adevărat.

Când s-a născut primul meu copil, am simțit că trebuie să fiu recunoscătoare pentru orice ajutor. Mariana a venit la noi acasă și a preluat controlul: „Așa se face băița!”, „Nu-l ține așa!”, „Nu-i da sân acum!”. Mama mea era mai blândă, dar la fel de prezentă. Eu? Eu eram undeva la marginea propriei vieți.

Acum însă, ceva s-a schimbat. Poate pentru că am trecut prin atâtea nopți nedormite, poate pentru că am văzut cum fiecare decizie mică era contestată sau corectată de altcineva. Poate pentru că am obosit să fiu mereu „fata bună”.

— Radu, te rog… fă ceva! i-am spus printre dinți.

El a intrat timid în salon și a încercat să le explice mamelor noastre:

— Lăsați-o pe Irina să decidă! E momentul ei!

Mariana s-a uitat la el ca la un trădător:

— Cum adică? Să nu fiu lângă nora mea când naște nepotul meu? Ce fel de familie suntem?

Mama mea a încercat să o calmeze:

— Mariana, poate are nevoie de liniște…

— Liniște? Liniște are destul! Ce știe ea ce înseamnă familie? Eu am crescut trei copii singură!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Mereu îmi amintea cât de greu i-a fost ei și cât de norocoasă sunt eu. Dar norocul meu părea mereu condiționat: trebuia să accept tot ce voia ea.

Asistenta a decis în cele din urmă:

— Doar tatăl copilului poate rămâne. Restul vă rugăm să ieșiți!

Am simțit o ușurare amară. Știam că Mariana nu va uita asta niciodată.

Nașterea a fost grea. Am plâns mult — nu doar de durere fizică, ci și pentru că simțeam că rup ceva în familie. Când mi-am ținut fetița în brațe pentru prima dată, am simțit un val de iubire și vinovăție în același timp.

După câteva ore, când mamele noastre au intrat pe rând să ne vadă, atmosfera era încărcată. Mariana nu m-a privit în ochi.

— Să-ți fie rușine, Irina! mi-a șoptit când a rămas singură cu mine. — Ai distrus ceva ce nu vei mai putea repara.

Am rămas cu lacrimile curgând pe obraji. Mama mea m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Ai făcut ce trebuia pentru tine. Nu-ți fie teamă să-ți ceri drepturile.

Dar nu era atât de simplu. În zilele următoare, Mariana nu a mai venit pe la noi. Radu era prins între două focuri: „De ce ai supărat-o pe mama?”, „De ce nu mă susții?”. Copiii simțeau tensiunea din casă.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe toți, Radu mi-a spus:

— Poate ar trebui să-i ceri scuze mamei…

Am izbucnit:

— Pentru ce? Pentru că mi-am dorit intimitate? Pentru că am vrut să fiu eu însămi?

El a tăcut. Știam că nu e vina lui, dar simțeam că nimeni nu mă înțelege cu adevărat.

Au trecut luni până când Mariana a revenit la noi acasă. A venit cu un tort pentru copii și cu o privire rece pentru mine.

— Sper că ai învățat ceva din toată povestea asta… mi-a spus printre dinți.

Am zâmbit amar:

— Da, am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare pe toată lumea.

Acum, după aproape un an, relația noastră e încă rece. Copiii întreabă uneori de bunica lor și eu le spun că uneori oamenii au nevoie de timp ca să se împace.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare e normal ca o femeie să fie nevoită să lupte atât de mult pentru propriul ei spațiu? Sau e doar prețul pe care îl plătim pentru liniștea noastră?

Poate voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să alegi pentru tine atunci când toată familia vrea altceva?