Am avut dreptul să-mi dau afară soacra după ce mi-a distrus familia?

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum ai putut să faci asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre noi, cu cutiile încă nedesfăcute, iar soacra mea, Aurelia, mă privea cu o privire de gheață, de parcă eu aș fi fost cea care greșise.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când eu și Radu, soțul meu, am primit cheile de la apartamentul nostru din Militari. Era visul nostru: două camere, balcon micuț, dar luminos, și o bucătărie unde visam să gătim împreună. Ne-am mutat cu entuziasm, plini de speranță că aici vom construi ceva al nostru, departe de influența părinților. Dar liniștea nu a durat mult.

Într-o vineri după-amiază, am primit un telefon de la mama lui Radu. „Dragă, vin să vă ajut cu despachetatul. Nu vă supărați, nu?” Am încercat să refuz politicos, dar nu am avut nicio șansă. Aurelia era genul de femeie care nu accepta un „nu” ca răspuns.

A venit cu sacoșe pline de mâncare gătită și cu o energie debordantă. La început am apreciat ajutorul ei, dar curând am observat că începea să mute lucrurile prin casă fără să mă întrebe. A aranjat tacâmurile altfel decât voiam eu, a pus hainele lui Radu în dulapul meu și a început să comenteze despre cât de prost am ales culoarea draperiilor.

— Nu te supăra, dar cine pune draperii verzi la sufragerie? Parcă e spital aici! a spus râzând, fără să-și dea seama cât de tare mă rănea.

Radu încerca să mă liniștească: „Las-o, mamă e doar entuziastă.” Dar eu simțeam cum fiecare gest al ei îmi invadează spațiul personal. În weekendul următor am plecat la Sinaia cu Radu pentru aniversarea noastră. Am lăsat cheile la Aurelia ca să ude florile. Nici prin cap nu-mi trecea ce urma să găsesc la întoarcere.

Când am intrat pe ușă duminică seara, am simțit imediat că ceva nu e în regulă. Mobila era mutată, hainele mele dispăruseră din dulap și găsisem în locul lor hainele vechi ale lui Radu. Pe frigider era lipită o listă cu reguli scrise de mână: „Nu se lasă vase murdare în chiuvetă”, „Nu se intră cu pantofii în casă”, „Radu nu mănâncă dulciuri după ora 18”.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am dus direct la dormitor și am găsit-o pe Aurelia stând pe patul nostru, vorbind la telefon cu sora ei:

— Da, dragă, aici e ca la mine acasă acum. Mă ocup eu de tot! Ilinca nu prea știe să țină o casă…

Am izbucnit:
— Ce faci aici? De ce ai mutat totul fără să ne întrebi?

Aurelia s-a ridicat calmă:
— Am vrut doar să vă ajut. Oricum nu erați organizați deloc. Și Radu are nevoie de cineva care să-l îngrijească.

În acel moment am simțit că explodez. Toate frustrările adunate au ieșit la suprafață:
— Nu ai niciun drept să faci asta! E casa noastră! Ai depășit orice limită!

Radu a venit speriat din hol:
— Ce s-a întâmplat?

— Mama ta ne-a invadat viața! Nu mai pot! Ori pleacă ea, ori plec eu!

A urmat o ceartă cumplită. Radu încerca să împace pe toată lumea, dar Aurelia refuza să plece. A spus că nu are unde să se ducă și că face totul din dragoste pentru fiul ei.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, încercând să-mi adun gândurile. Dimineața, i-am spus lui Radu că nu mai pot trăi așa. Ori punem limite clare, ori relația noastră nu va rezista.

După multe discuții tensionate, Radu a înțeles cât de mult mă doare situația și i-a cerut mamei lui să plece. Aurelia a făcut o scenă: plânsete, reproșuri, amenințări că nu ne va mai vorbi niciodată. Dar pentru prima dată în viață, am simțit că mi-am recâștigat demnitatea.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Radu s-a schimbat — suntem mai uniți, dar rana provocată de acea trădare încă doare. Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă puteam face altfel.

Poate că uneori trebuie să alegem între liniștea sufletului nostru și dorința de a-i mulțumi pe ceilalți. Dar oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?