Două frigidere, o inimă frântă: Povestea unei mame, a unui fiu și a granițelor iubirii

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot cu regulile tale și cu felul în care trebuie să facem totul după cum vrei tu! a izbucnit Vlad, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate și privirea fixată în podea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era seara, tocmai terminasem de pus masa, iar mirosul de sarmale plutea încă în aer. Îmi tremurau mâinile pe farfurie. Nu-mi venea să cred ce aud. Vlad, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar opt ani, îmi vorbea ca unui străin.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Vrem să ne aducem frigiderul nostru și să gătim separat. Să avem spațiul nostru. Nu mai vrem să ne certăm pentru fiecare lucru mărunt. Irina nu se simte bine aici, simte că nu are locul ei.

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la Irina, sperând să văd măcar o urmă de regret sau de înțelegere. Dar ea doar a ridicat din umeri.

— E normal, doamnă Liliana. Suntem o familie tânără. Avem nevoie de intimitate. Și nu vrem să vă deranjăm mereu cu preferințele noastre la mâncare sau cu programul nostru.

Mi-am amintit de toate serile când stăteam până târziu să le gătesc ce le place, de toate zilele când alergam prin piață după legume proaspete sau când îi spălam hainele lui Vlad chiar dacă era deja adult. Am făcut totul pentru el. Pentru ei. Și acum, două frigidere? Două lumi separate sub același acoperiș?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea protectoare? Oare i-am sufocat cu dragostea mea? Sau poate că lumea s-a schimbat și eu am rămas blocată în trecut?

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, nu vrem să te rănim. Dar avem nevoie de spațiul nostru. Nu e împotriva ta.

— Dar de ce trebuie să fie așa? De ce nu putem fi o familie? De ce trebuie să ne împărțim casa ca pe o garsonieră de studenți?

— Pentru că nu mai suntem copii, mamă! Pentru că avem nevoie să fim noi doi, nu doar băiatul tău și soția lui.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut și a venit la mine.

— Ce-ai pățit, Liliana?

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, dragă… Așa sunt tinerii azi. Vor libertate, vor intimitate… Dar tu ai făcut tot ce-ai putut pentru el. Să nu-ți pară rău!

Dar îmi părea rău. Îmi părea rău că nu știam cum să-i țin aproape fără să-i sufoc. Îmi părea rău că nu știam cum să fiu mama de care are nevoie acum.

În zilele următoare, Vlad și Irina au adus frigiderul lor alb, lucios. L-au pus lângă al meu, vechi și zgomotos. Fiecare avea rafturile lui, fiecare gătea separat. Ne întâlneam doar pe hol sau la baie. Casa mea devenise un hotel rece.

Într-o seară, l-am auzit pe Vlad certându-se cu Irina.

— Nu trebuia să-i spunem așa… Uite cât suferă mama…

— Vlad, trebuie să ne gândim și la noi! Mereu ai pus-o pe ea pe primul loc!

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Poate că Irina avea dreptate. Poate că Vlad nu știa cum să fie bărbat pentru familia lui pentru că eu nu l-am lăsat niciodată să fie altceva decât băiatul meu.

Într-o duminică dimineață, am făcut cozonac. Mirosul s-a răspândit prin toată casa. Vlad a venit în bucătărie și s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Mamă… știi că te iubesc, nu?

— Știu… Dar iubirea asta doare uneori.

A tăcut. Apoi m-a îmbrățișat strâns.

— O să găsim o cale… Promit.

Dar zilele au trecut și nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Fiecare cu frigiderul lui, fiecare cu viața lui. Eu cu amintirile mele și cu întrebările care mă macină: unde se termină dragostea de mamă și unde începe libertatea copilului? Cum poți iubi fără să sufoci? Cum poți lăsa să plece fără să te simți abandonat?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare familie își găsește echilibrul în felul ei. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi făcut altfel… ar fi fost Vlad mai fericit? Sau eu mai puțin singură?

Voi ce credeți? Unde se trasează granița dintre iubire și control? Cum putem rămâne aproape fără să ne rănim unii pe alții?