Umbrele din perete: Povestea unei case cu secrete

— Ce-i asta, Doamne iartă-mă?!

Vocea mamei răsună spart în holul mic, acoperit încă de cutii și saci. M-am oprit din căratul mobilei, cu spatele transpirat și palmele roșii de la atâta împins. În prag, mama ținea ceva mic și murdar, cu ochii bulbucați și părul încâlcit — o păpușă veche, din cârpe, cu fața desenată strâmb. În mâna cealaltă avea o hârtie mototolită.

— Ce-ai găsit acolo? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea. Era a treia oară când mama găsea „comori” în casa asta bătrânească din Câmpina, pe care abia o cumpărasem după ani de muncă în București.

— Era în perete, băiete! În perete! Am dat cu ciocanul să pun cuiul pentru icoană și s-a spart tencuiala. Uite ce era ascuns acolo!

Am luat biletul din mâna ei tremurândă. Scrisul era strâmb, cu litere mari, apăsate:

„Cine găsește păpușa să plece. Casa nu e pentru oameni buni.”

Mi s-a făcut pielea de găină. Am râs fals, încercând să par stăpân pe situație:

— Cineva a vrut să sperie pe cineva… O prostie! Probabil copiii foștilor proprietari.

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei negri, adânci, plini de teamă:

— Rareș, nu-mi place deloc. Parcă simt că nu suntem singuri aici…

Am dat din mână și am pus păpușa pe masă, lângă bilet. Dar noaptea aceea nu am putut dormi. Fiecare scârțâit al casei mi se părea un semn. M-am întors pe toate părțile în patul meu nou, gândindu-mă la sacrificiile făcute ca să ajung aici: anii de chirie, certurile cu Ioana, soția mea, care nu voia să plecăm din oraș, banii împrumutați de la tata.

A doua zi dimineață, Ioana a venit la bucătărie cu ochii umflați de somn:

— Rareș, ai auzit și tu pașii azi-noapte?

— Ce pași?

— Pe hol… Parcă cineva mergea încet, ca și cum ar fi căutat ceva.

Am simțit un nod în gât. N-am vrut să-i spun de păpușă și bilet — nu încă. Nu voiam să creadă că am făcut o greșeală cumpărând casa asta.

Zilele au trecut greu. Mama a insistat să sfințim casa. Preotul a venit, a stropit cu agheasmă, dar tot nu m-am liniștit. Într-o seară, când despachetam cărți în birou, am găsit un alt bilet sub podea:

„Nu deschide dulapul din pod.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Nici nu știam că există un dulap în pod. Am urcat scările vechi, scârțâitoare, cu lanterna tremurând în mână. În colțul cel mai întunecat era un dulap vechi, cu ușa crăpată.

Am deschis-o încet. Înăuntru — nimic. Doar un miros greu de mucegai și o fotografie veche: o femeie tânără cu un copil mic în brațe. Pe spate scria: „Sper să fii mai bun decât mine.”

În zilele următoare, Ioana a început să fie tot mai distantă. Se certa cu mine din orice:

— Nu trebuia să ne mutăm aici! Simt că nu e casa noastră! Parcă totul ne respinge!

Mama plângea pe ascuns în camera ei:

— Rareș, eu plec la sora mea la Ploiești. Nu pot sta aici…

Am rămas singur într-o casă mare și rece. Noaptea auzeam șoapte prin pereți. Uneori mi se părea că păpușa se mutase singură din loc.

Într-o dimineață am găsit pe ușa de la intrare un alt bilet:

„Nu poți fugi de ce e aici.”

Am început să caut prin acte, prin arhivele primăriei. Am aflat că fosta proprietară, Elena Dumitrescu, își pierduse copilul într-un incendiu chiar în această casă acum 30 de ani. Nimeni nu a mai locuit aici de atunci.

M-am dus la vecina de peste drum, tanti Florica:

— Știți ceva despre Elena Dumitrescu?

A oftat adânc:

— Săraca… A înnebunit după ce i-a murit copilul. Zicea că-l mai aude noaptea prin casă… A plecat la azil și n-a mai revenit.

Am simțit cum totul se leagă: păpușa era a copilului pierdut; biletele — poate scrise de o mamă disperată sau de cineva care voia să țină lumea departe de blestemul casei.

Într-o ultimă încercare disperată de a salva familia și mintea mea, am adunat toate biletele și păpușa și le-am dus la biserică. Preotul m-a privit lung:

— Unele răni nu se vindecă niciodată… Dar tu trebuie să alegi dacă vrei să trăiești cu trecutul altora sau să-ți faci propriul viitor.

Acum stau singur în sufragerie, cu cutiile încă nedesfăcute și pereții reci privind spre mine ca niște ochi goi. Ioana s-a mutat temporar la mama ei; mama nu vrea să mai audă de casa asta.

Mă întreb: cât din ceea ce simțim e real și cât e doar frica noastră? Poate o casă să păstreze răul între ziduri sau suntem noi cei care îl aducem cu noi?

Voi ce ați fi făcut? Ați fi rămas sau ați fi fugit?