Când soacra dictează Crăciunul: De ce am refuzat să gătesc sarmale

— Irina, nu ai pus destulă varză! Sarmalele astea o să fie fade, ca anul trecut!
Vocea Elenei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și mirosuri amestecate. Mâinile îmi tremurau pe tocător, iar privirea soțului meu, Radu, era fixată în podea. Era Ajunul Crăciunului și, în loc să simt liniștea sărbătorii, simțeam cum mă sufoc sub greutatea așteptărilor.

Anul trecut, sarmalele mele au fost un dezastru. Am pus prea mult orez și prea puțină carne, iar Elena nu a ratat nicio ocazie să amintească tuturor de „catastrofa Irinei”. De atunci, fiecare întâlnire de familie era presărată cu glume acide și priviri tăioase. Anul acesta, Elena a venit cu o propunere: să gătesc din nou sarmalele, dar doar sub supravegherea ei. „Să nu mai faci de râs familia”, mi-a spus pe un ton care nu lăsa loc de replică.

Am stat toată noaptea pe gânduri. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez, dacă nu ar trebui să accept „ajutorul” Elenei doar pentru liniștea familiei. Dar ceva din mine s-a revoltat. Nu voiam să fiu doar o executantă în propria mea casă. Dimineața, când Elena a venit cu lista ei de instrucțiuni, am respirat adânc și i-am spus:

— Nu voi găti sarmalele anul acesta. Poți să le faci tu sau să le comandăm de la restaurant.

A urmat o tăcere grea, apoi Elena a izbucnit:

— Cum adică nu gătești? Ce fel de noră ești tu? La noi în familie femeile gătesc! Așa se face la români!

Radu a încercat să intervină:

— Mamă, poate ar trebui să…

— Taci! Tu nu vezi că ne face de râs? Toate rudele vor râde de noi!

M-am simțit mică, inutilă. Am ieșit din bucătărie cu ochii în lacrimi. M-am închis în dormitor și am plâns în pernă ca un copil. Mă simțeam prinsă între două lumi: una a tradițiilor rigide și alta a dorinței mele de libertate și respect.

Pe la prânz, mama m-a sunat să mă întrebe cum merge pregătirea mesei.

— Nu gătesc nimic anul ăsta, mamă. Elena vrea să controleze totul.

— Irina, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești. Dacă nu vrei să gătești, nu găti. Crăciunul nu e despre mâncare, e despre familie.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am ieșit din cameră și am găsit-o pe Elena frământând carnea cu furie.

— Dacă tot nu vrei să faci nimic, măcar pune masa! — a tunat ea.

— Nu vreau să fiu tratată ca o servitoare. Dacă nu sunt bună să gătesc după regulile tale, atunci nu fac nimic. Ori suntem familie și ne respectăm unii pe alții, ori fiecare merge la casa lui.

Radu s-a ridicat brusc:

— Ajunge! Mamă, Irina are dreptate. Mereu vrei să controlezi totul. Poate că ar trebui să ne bucurăm de Crăciun fără atâta presiune.

Elena a început să plângă. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Eu doar vreau ca familia mea să fie unită… Sarmalele astea sunt tot ce mi-a rămas din copilărie…

Am simțit un nod în gât. Poate că nu era vorba doar despre mâncare sau control. Poate că Elena se temea că tradițiile se pierd și odată cu ele și sensul familiei.

Am mers lângă ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Putem face sarmalele împreună, dar fiecare cu stilul lui. Nu trebuie să fie perfect. Important e să fim împreună.

A oftat adânc și a dat din cap.

În seara aceea am stat toți trei la masă, cu sarmale făcute după două rețete diferite. Nu au fost perfecte, dar au fost ale noastre. Am râs, am plâns și am povestit despre Crăciunurile trecute.

Totuși, în sufletul meu a rămas întrebarea: cât din ceea ce facem pentru familie este despre iubire și cât este despre frică? Oare câți dintre noi trăim vieți dictate de tradiții care ne apasă mai mult decât ne unesc?