Datoria dintre noi: Povestea unei iubiri pe muchie de cuțit

— Irina, iar ai uitat să plătești lumina? Vocea lui Vlad răsuna ca un ecou tăios în bucătăria mică, tapetată cu flori decolorate. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu era prima dată când discuția despre bani ne despărțea ca o lamă subțire, dar de data asta simțeam că nu mai pot răspunde.

— N-am uitat, Vlad. Pur și simplu nu am avut de unde. Salariul meu a intrat târziu și…

— Și ce? Eu trebuie să acopăr mereu totul? Tu nu vezi că trăim din ce în ce mai greu? Parcă nici nu-ți pasă!

M-am uitat la el, la ochii aceia care altădată mă priveau cu dragoste și acum aruncau doar reproșuri. Am simțit cum fiecare cuvânt al lui mă lovește în piept, ca o palmă. Nu era doar despre bani. Era despre tot ce se adunase între noi în ultimii ani: frustrări, promisiuni nerespectate, vise spulberate.

Am crescut într-o familie simplă din Bacău. Tata lucra la combinat, mama era educatoare. Nu am dus-o niciodată prea bine, dar nici nu ne-am certat vreodată pentru bani. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, la Iași, mi s-a părut că el e biletul meu spre o viață mai bună. Era ambițios, muncitor, avea planuri mari. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică și am visat la o casă a noastră, la copii, la liniște.

Anii au trecut repede. Ne-am căsătorit după ce am strâns bani pentru o nuntă modestă. Am luat un credit pentru apartament și încă unul pentru mașină. Eu am prins un post de contabil la o firmă mică, el lucra ca inginer la o fabrică de mobilă. La început ne descurcam. Apoi au venit problemele: firma mea a început să întârzie salariile, fabrica lui Vlad a redus orele de lucru. Facturile s-au adunat, ratele au crescut odată cu euro.

— Irina, nu mai merge așa! Trebuie să te gândești serios la un al doilea job sau să te duci în străinătate ca sora ta! Toți pleacă, numai tu stai aici și te plângi!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Sora mea, Alina, era deja de trei ani în Italia. Îmi povestea mereu cât de greu îi este printre străini, dar Vlad vedea doar banii pe care îi trimitea acasă.

— Vlad, eu nu vreau să plec! Aici e casa mea… Ești tu, sunt părinții mei…

— Casa asta? Casa asta e doar pe hârtie a noastră! Dacă nu plătim rata luna viitoare, ne dau afară! Tu chiar nu pricepi?

Am tăcut. Nu mai aveam argumente. M-am simțit mică și neputincioasă. În seara aceea am dormit pe canapea. Vlad a închis ușa dormitorului și nu mi-a spus nici noapte bună.

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. La serviciu abia mă puteam concentra. Șefa mea, doamna Rusu, m-a chemat într-o zi în birou.

— Irina, te văd abătută. Dacă ai nevoie de ceva… știi că poți vorbi cu mine.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. Cum să-i spun că nu mai știu cum să-mi salvez căsnicia? Că mă simt datoare în propria mea casă?

Sâmbătă dimineața m-am trezit devreme și am început să calc hainele lui Vlad. Poate dacă vede că-mi pasă… Poate dacă fac totul perfect…

— Nu trebuie să faci asta! a izbucnit el când m-a văzut.

— Ce anume?

— Să te porți ca o servitoare! Nu rezolvi nimic așa!

Am lăsat fierul jos și m-am uitat la el cu lacrimi în ochi.

— Atunci ce vrei să fac?

A tăcut. S-a așezat pe marginea patului și și-a pus capul în mâini.

— Nu știu… Poate nici eu nu mai știu ce vreau…

În ziua aceea am mers la părinții mei. Mama m-a privit lung când m-a văzut tristă.

— Ce-ai pățit, Irina?

— Nimic… Doar obosită.

Tata a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Fata tatii… Să nu uiți niciodată: banii vin și pleacă. Dar oamenii rămân sau pleacă pentru totdeauna.

Am izbucnit în plâns. Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Dacă simți că nu mai poți, vino acasă. Nu e rușine să ceri ajutor.

M-am întors acasă seara târziu. Vlad era pe balcon, fuma și privea în gol.

— Ai fost la ai tăi?

— Da.

— Și ce ți-au spus?

— Că oamenii sunt mai importanți decât banii.

A oftat adânc.

— Poate au dreptate… Dar fără bani nu putem trăi.

Ne-am privit lung, doi străini care nu mai știau cum să se apropie unul de celălalt.

În următoarele săptămâni am încercat să vorbim mai mult. Am făcut liste cu cheltuieli, am renunțat la ieșiri, la micile bucurii care ne țineau împreună. Am devenit colegi de apartament, fiecare cu grijile lui.

Într-o seară, după ce Vlad s-a întors târziu de la muncă, l-am întrebat:

— Mai suntem noi? Sau suntem doar doi oameni legați de niște datorii?

Nu mi-a răspuns imediat. S-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Nu știu… Poate că iubirea noastră s-a pierdut printre facturi și rate…

Am simțit că mă prăbușesc. Dar n-am mai avut putere să plâng.

Astăzi scriu aceste rânduri din camera mea veche de acasă, la părinți. Am decis să iau o pauză. Poate că Vlad are nevoie să-și dea seama ce vrea cu adevărat. Poate că eu trebuie să-mi regăsesc demnitatea.

Mă întreb: câte familii din România ajung să se certe pentru bani până uită de ce s-au iubit? Oare chiar banii ne definesc fericirea sau doar ne arată cât de fragili suntem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?