Lanțurile tăcerii: Mărturia unui tată român

— Nu mai pot, tată! Mereu îi dai ei totul!
Vocea Anei răsuna prin sufrageria mică, iar Mirela, cu ochii în pământ, își strângea nervos mâinile. Eu stăteam între ele, cu portofelul deschis pe masă, incapabil să spun ceva. Era o seară de noiembrie, friguroasă și umedă, iar în casă plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem niciodată.

M-am uitat la Ana, fiica mea cea mare, și am văzut în ochii ei nu doar furie, ci și o tristețe adâncă. Mirela, mezina, părea să se micșoreze pe scaun, ca și cum ar fi vrut să dispară. De ani de zile încercam să le ajut pe amândouă cum puteam: Ana avea mereu nevoie de bani pentru chirie și facturi, Mirela pentru facultate și visurile ei de a pleca din țară. Fiecare cerere era o nouă încercare pentru mine să fiu „tatăl bun”, să nu le las să ducă lipsă de nimic.

— Doru, nu vezi că le faci mai mult rău decât bine? mi-a spus într-o seară soția mea, Mariana. Dar eu nu voiam să aud. Muncisem toată viața la combinat, făcusem ore suplimentare, am renunțat la concedii doar ca să le pot oferi lor tot ce n-am avut eu. Tata mă bătea când ceream ceva în plus. Eu am jurat că fetele mele nu vor simți niciodată lipsa.

Dar acum, când Ana a izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa, am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Mirela a rămas tăcută, cu lacrimile curgându-i pe obraji.

— Nu e vina ta… a șoptit ea. Dar știam că era. Era vina mea.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca un leu în cușcă. Am deschis albumul cu poze vechi: Ana la serbare, Mirela la prima zi de școală. Zâmbete largi, ochi luminoși. Unde dispăruseră acele fete? Unde dispăruse familia noastră?

A doua zi am încercat să vorbesc cu Ana. Am găsit-o la garsoniera ei, printre cutii goale de pizza și haine aruncate peste tot.

— Tată, nu vreau să vorbim despre bani! a spus ea tăios.

— Nu despre bani… despre noi. Despre ce s-a întâmplat.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului.

— Mereu ai crezut că dacă ne dai bani, ne dai și dragoste. Dar eu voiam să vii la serbări, să mă întrebi cum mă simt, să mă ții în brațe când plâng. Nu ai fost acolo… niciodată.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am vrut să mă apăr, să-i spun că am făcut totul pentru ele, dar mi-am dat seama că nu are rost. Avea dreptate.

— Și Mirela? am întrebat încet.

— Mirela… ea a primit totul mai ușor. Tu ai fost mai blând cu ea. Poate pentru că e mai mică… sau poate pentru că ai obosit cu mine.

Am plecat capul rușinat. Nu știam ce să spun.

Seara m-am întors acasă și am găsit-o pe Mariana în bucătărie, frământând aluatul pentru cozonac.

— Doru, trebuie să vorbești cu ele. Să le spui ce simți tu cu adevărat. Să le ceri iertare.

— Dar dacă nu mă iartă?

— Atunci măcar ai încercat.

Am chemat fetele la noi acasă duminica următoare. Am pregătit masa ca pe vremuri: sarmale, salată boeuf, prăjituri făcute de Mariana. Când au intrat pe ușă, atmosfera era încărcată de tăcere.

— Vreau să vă spun ceva… am început eu cu voce tremurată. Știu că v-am rănit fără să vreau. Am crezut că banii pot rezolva totul, dar m-am înșelat. Vreau să vă cer iertare… pentru toate momentele în care n-am fost acolo cu adevărat.

Ana s-a uitat la mine lung. Mirela a început să plângă din nou.

— Tată… nu e ușor să uităm totul peste noapte, dar… putem încerca? a spus Ana încet.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Ne-am îmbrățișat toți patru pentru prima dată după mulți ani.

Nu știu dacă vreodată voi putea repara tot ce am stricat. Dar știu că dragostea nu se cumpără cu bani și că uneori cel mai greu este să recunoști unde ai greșit.

Oare câți dintre noi ne ascundem după gesturi materiale și uităm să fim prezenți cu adevărat? Poate e timpul să ne întrebăm: ce contează cu adevărat într-o familie?