Rudele Îmi Tratează Casele Ca și Cum Ar Fi Ale Lor

Când părinții mei au divorțat, eram doar un copil. Tatăl meu, Ștefan, s-a mutat în alt județ, iar mama mea, Elena, a rămas cu mine și fratele meu mai mic, Bogdan. Viața nu a fost niciodată ușoară, dar ne-am descurcat. Avansând câteva decenii, m-am trezit într-o situație pe care nu mi-aș fi imaginat-o niciodată: moștenind mai multe proprietăți după moartea subită a părinților mei, a fratelui și a bunicii.

Totul a început când tatăl meu a murit din cauza unui atac de cord. Se recăsătorise și avea o altă familie, dar mi-a lăsat casa lui veche din Cluj. Nu-l văzusem prea des în ultimii ani, dar casa era plină de amintiri din puținele momente petrecute împreună. Doar câteva luni mai târziu, mama mea a murit într-un accident de mașină. Mi-a lăsat apartamentul ei mic din București, unde am crescut. Apoi, ca și cum soarta nu mi-ar fi dat destule lovituri, fratele meu Bogdan a cedat unei boli rare, lăsându-mi apartamentul său din Constanța. În cele din urmă, bunica mea Ana a murit liniștită în somn, lăsându-mi casa ei micuță dintr-un sat din Maramureș.

Fiecare proprietate era un memento dureros al celor dragi pe care i-am pierdut. M-am gândit să le vând pe toate pentru a scăpa de amintiri, dar ceva m-a reținut. Poate era un sentiment de datorie sau poate o modalitate de a păstra vie amintirea lor. Oricare ar fi fost motivul, am decis să le păstrez.

Atunci au început adevăratele probleme.

Rudele mele au început să trateze aceste case ca și cum ar fi fost ale lor. Vărul meu Andrei a fost primul care s-a mutat în casa veche a tatălui meu din Cluj. A spus că are nevoie de un loc unde să stea temporar în timp ce își pune viața în ordine. Am fost de acord, gândindu-mă că va fi o aranjare pe termen scurt. Lunile s-au transformat în ani și Andrei nu dădea semne că ar vrea să plece. Chiar a început să facă modificări în casă fără să mă întrebe.

Între timp, mătușa mea Adriana s-a mutat în apartamentul mamei mele din București. A susținut că are nevoie să fie mai aproape de locul de muncă și că va fi doar pentru câteva săptămâni. Aceste săptămâni s-au transformat în luni și curând se comporta ca și cum ar fi fost proprietara locului. Chiar a închiriat una dintre camere unui prieten fără să-mi spună.

Apartamentul lui Bogdan din Constanța a devenit un loc de vacanță pentru diverse rude. De fiecare dată când încercam să-l vizitez sau să verific locul, altcineva era deja acolo. Îl tratau ca pe un hotel gratuit, lăsând mizerie în urmă și fără să contribuie la întreținere.

Ultima picătură a fost când unchiul meu a decis să se mute în casa bunicii mele din Maramureș. A spus că vrea să „îngrijească” locul, dar a ajuns să-l folosească ca depozit pentru vechiturile lui.

M-am simțit prins și copleșit. Aceste case trebuiau să fie sanctuare unde să-mi pot aminti de cei dragi în liniște. În schimb, au devenit câmpuri de bătălie pentru dispute familiale și rude profitoare.

Am încercat să vorbesc cu ei, explicând cât de mult înseamnă aceste locuri pentru mine și cum acțiunile lor mă afectează emoțional și financiar. Dar cuvintele mele au căzut pe urechi surde. Ei vedeau proprietățile ca pe niște oportunități, nu ca pe niște spații sacre.

În cele din urmă, nu am avut de ales decât să iau măsuri legale. Evacuarea membrilor familiei a fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut vreodată. A destrămat relații și a creat rupturi care poate nu se vor vindeca niciodată. Dar nu puteam continua să trăiesc în acest coșmar.

Acum, casele stau goale, fiecare fiind un monument tăcut al oamenilor pe care i-am pierdut și al familiei pe care am înstrăinat-o. Amintirile sunt încă acolo, dar sunt pătate de haosul care a urmat.

Privind în urmă, poate că vânzarea lor ar fi fost opțiunea mai bună. Cel puțin atunci nu aș fi fost bântuit atât de amintiri cât și de conflictele cu rudele mele.