Când Lumea Mea S-a Schimbat: Povestea Nevăzută a lui Nicolae

— Nu te uita la el, Ana, hai să mergem mai repede! vocea mamei mele răsuna tăios, în timp ce încerca să mă tragă de mână pe lângă banca din fața blocului. Dar nu puteam să-mi iau ochii de la bărbatul acela cu barba încâlcită și ochii pierduți, care își strângea haina subțire în jurul umerilor, tremurând. Era februarie, iar zăpada murdară se adunase în grămezi pe marginea trotuarului.

— Mamă, dar dacă îi e frig? am șoptit, simțind o strângere în piept.

— Ana, nu te băga! Nu știm cine e, poate e periculos. Hai acasă!

Dar nu am putut să-l las acolo. După ce am urcat în apartamentul nostru mic de la etajul trei, am privit pe geam minute în șir. Îl vedeam cum își freca mâinile, cum se uita la oamenii care treceau pe lângă el ca și cum ar fi fost invizibil. În acea seară, când mama a adormit, am coborât cu o cană de ceai cald și o felie de pâine cu unt.

— Bună seara… am spus timid, apropiindu-mă.

El s-a uitat la mine surprins, apoi a zâmbit slab.

— Bună seara, domnișoară. Mulțumesc…

Așa l-am cunoscut pe Nicolae. Avea 47 de ani și o poveste pe care nimeni nu voia să o asculte. În fiecare zi, după școală, îi aduceam ceva de mâncare sau o pătură veche. Mama a aflat repede și a izbucnit:

— Ana! Nu ai voie să vorbești cu străini! Ce ți-am spus? Dacă pățești ceva?

— Mamă, Nicolae nu e periculos. E doar… singur.

— Nu mă interesează! Oamenii ca el sunt așa pentru că au făcut ceva rău. Nu vreau să te mai văd lângă el!

Dar eu nu puteam să-l abandonez. Într-o zi, l-am întrebat direct:

— De ce dormi pe bancă?

A oftat adânc și a privit spre cerul plumburiu.

— Am avut familie. Soție, copil… Am pierdut totul când fabrica unde lucram s-a închis. Am încercat să găsesc altceva, dar n-a mai fost nimic pentru mine. Soția mea s-a săturat de lipsuri și a plecat cu băiatul. De atunci… n-am mai avut nimic.

Mi-au dat lacrimile. Nu-mi imaginam că cineva poate ajunge atât de jos doar pentru că a avut ghinion.

Într-o seară, când am coborât cu o supă caldă, am găsit poliția lângă bancă. Mama mă aștepta furioasă la ușă.

— Vezi ce-ai făcut? Acum toată lumea vorbește! Vecina Lenuța a sunat la poliție că ai de-a face cu boschetarii!

— Dar mama, el nu a făcut nimic rău!

— Nu contează! Oamenii vorbesc! Ne faci de râs!

Am plâns toată noaptea. A doua zi, Nicolae nu mai era acolo. Bancuța era goală, iar zăpada se topea încet sub soarele palid. Am simțit un gol imens în suflet.

Au trecut zile, apoi săptămâni. Într-o după-amiază, l-am zărit pe Nicolae într-un colț al pieței Obor, vânzând reviste vechi și cerșind câțiva lei.

— Ana! Ce faci aici? m-a întrebat tata când m-a văzut vorbind cu el.

— Îl ajut pe Nicolae…

Tata s-a uitat lung la mine și apoi la bărbatul din fața mea.

— Hai acasă! Nu vreau să te mai văd cu el!

În acea seară am avut o ceartă cumplită cu părinții mei.

— De ce nu vreți să vedeți că e om ca noi? am țipat printre lacrimi.

— Pentru că nu poți salva pe toată lumea! mi-a răspuns mama rece.

Dar eu nu voiam să salvez lumea. Voiam doar să-l ajut pe Nicolae să nu mai fie invizibil.

Am început să citesc despre centrele sociale din București. Am sunat la un ONG care ajuta oamenii fără adăpost și le-am povestit despre Nicolae. După câteva zile, l-au găsit și i-au oferit un pat într-un adăpost temporar.

Când l-am vizitat acolo, ochii lui străluceau altfel.

— Ana, nu știu cum să-ți mulțumesc… Nimeni nu m-a mai privit ca pe un om de mult timp.

Am zâmbit printre lacrimi.

— Nu trebuie să-mi mulțumești. Doar promite-mi că nu renunți la tine.

Povestea lui Nicolae a început să circule printre vecini. Unii mă priveau cu admirație tăcută, alții șușoteau pe la colțuri că „fata lui Vasile s-a apucat de salvat boschetari”. Mama încă era supărată pe mine, dar tata a început să mă privească altfel — parcă mai mândru.

Într-o zi, Nicolae mi-a spus:

— Știi ce e cel mai greu? Nu frigul sau foamea… ci faptul că oamenii trec pe lângă tine ca și cum n-ai exista.

M-am gândit mult la asta. Câți dintre noi alegem să nu vedem suferința din jur doar pentru că ne e teamă sau rușine?

Astăzi, când trec prin piață și văd oameni ca Nicolae, mă întreb: dacă fiecare dintre noi ar întinde o mână, cât de mult s-ar schimba lumea? Sau poate ne e mai comod să ne prefacem că nu vedem? Voi ce credeți — cât valorează un gest mic de omenie într-o lume care uită prea ușor să fie umană?