O zi obișnuită la Mega Image: Cum am descoperit cât de ușor poți deveni invizibil

— Doamnă, aveți doar atât? mă întreabă casiera, ridicând sprânceana și aruncând o privire rapidă spre coada care se lungește în spatele meu. Mâinile îmi tremură ușor în timp ce caut portofelul în geanta veche, cu fermoarul rupt. În jurul meu, lumea oftează, un bărbat tânăr își verifică telefonul, o femeie cu un copil mic își dă ochii peste cap. Simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine.

— Îmi pare rău… cred că am uitat portofelul acasă, bâigui, încercând să-mi amintesc dacă am pus banii la loc după ce am plătit întreținerea. Mă uit la pâinea și laptele de pe bandă – atât mi-am permis azi. Casiera oftează și împinge produsele într-o parte.

— Poate vă întoarceți când aveți bani, spune ea pe un ton neutru, dar privirea ei spune altceva: „Grăbiți-vă, nu avem timp pentru problemele dumneavoastră.”

În spatele meu, cineva murmură: — Asta-i România, dom’le! Nici să-ți iei o pâine nu mai poți liniștit…

Mă simt mică, invizibilă. Îmi adun lucrurile și ies încet din magazin. Afară plouă mărunt. Mă așez pe o bancă sub copertina de la Mega Image și încerc să-mi adun gândurile. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să par și mai slabă decât mă simt deja.

Mă gândesc la fiica mea, Irina. Nu ne-am mai văzut de două luni. Are serviciu, copii mici, soțul ei e mereu plecat. „Mamă, nu pot azi, am atâtea pe cap…” Așa îmi spune mereu. Și eu îi răspund că e bine, că mă descurc. Dar adevărul e că nu mă descurc deloc.

Telefonul vibrează în buzunar. E vecina mea, tanti Mariana.

— Ce faci, Marioara? Ai terminat cu cumpărăturile? Hai la o cafea!

Îi spun că vin imediat, dar nu-i zic nimic despre ce s-a întâmplat. Nu vreau să par miloagă. Mă ridic și pornesc spre blocul nostru vechi din cartierul Drumul Taberei. Pe drum mă întâlnesc cu domnul Petrescu, pensionarul de la etajul trei.

— Bună ziua, Marioara! Ce față tristă ai azi…

Îi zâmbesc forțat.

— Nimic important, dom’ Petrescu. O zi proastă.

— Știi cum e… La vârsta noastră toate zilele-s la fel, doar că unele dor mai tare.

Ajung acasă și urc scările încet. În apartamentul meu miroase a vechi și a singurătate. Pun ibricul pe foc pentru cafea și mă uit pe geam la ploaia care nu se mai oprește. Îmi amintesc de vremurile când casa era plină: soțul meu râdea tare la televizor, Irina alerga prin sufragerie cu păpușa ei preferată… Acum doar tăcerea îmi ține companie.

Tanti Mariana bate la ușă cu două cești de cafea.

— Hai să bem împreună! Azi e una din zilele alea…

Ne așezăm la masă și povestim despre copii, despre pensii mici și facturi mari. Ea îmi spune că băiatul ei nu a mai sunat-o de Paște.

— Parcă suntem niște umbre pentru ei… Au viața lor, noi rămânem aici cu amintirile.

O ascult și simt cum mi se strânge inima. Îmi dau seama că nu sunt singură în singurătatea mea.

Seara mă pun în pat și încerc să adorm. Dar gândurile nu-mi dau pace. Mă întreb dacă așa va fi mereu: zile goale, oameni grăbiți care nu te văd, copii ocupați care uită să sune… Oare chiar nu mai contez pentru nimeni?

A doua zi dimineață mă duc din nou la magazin cu banii găsiți printre buzunarele vechii haine de iarnă. Casiera mă recunoaște și îmi zâmbește forțat.

— Ați revenit! S-a rezolvat?

— Da… Mulțumesc.

Cumpăr pâinea și laptele și plec repede. Pe drum mă opresc lângă o bătrână care încearcă să urce treptele cu două plase grele.

— Vă ajut eu, doamnă!

Ea mă privește surprinsă și zâmbește timid.

— Mulțumesc mult… Nu prea se mai oprește nimeni să ajute.

În timp ce urcăm împreună scările blocului, simt că poate nu sunt chiar atât de invizibilă dacă aleg să văd și eu pe alții.

Mă întreb: Oare cât de greu ne-ar fi tuturor dacă am încerca să fim puțin mai atenți unii cu alții? Cât valorează un gest mic într-o lume care uită să privească în jur?