Sub Masca Prieteniei: Noaptea Când Am Auzit Totul

— Nu pot să cred că ai spus asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, deși știam că nu trebuia să fiu acolo, ascultând la ușă. Dar nu m-am putut abține. Era noaptea aceea sufocantă de iulie, când aerul din apartamentul nostru de pe strada Viitorului părea să apese pe piept ca o vină nespusă. Mă întorsesem mai devreme de la muncă, obosit după o zi în care șeful îmi spusese iar că „nu dau randament”, și tot ce-mi doream era să mă arunc pe canapea și să nu mai aud nimic. Dar, când am intrat pe hol, am auzit râsete și voci din camera surorii mele, Ioana. Vlad era acolo, împreună cu ea și cu încă doi prieteni.

— Nu știu cum rezistă Radu cu ai lui… Taică-su e mereu beat, iar maică-sa… să fim serioși, nu-i pasă de nimic! a spus Vlad, râzând forțat.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad, cel pe care-l consideram fratele meu, cel care mânca la noi în fiecare duminică și care-mi știa toate secretele. M-am lipit de perete, încercând să-mi țin respirația. Ioana a încercat să schimbe subiectul, dar ceilalți au râs și au continuat discuția ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În mintea mea s-au amestecat imagini cu serile în care Vlad mă ajuta să-l ridic pe tata din fața blocului, când venea beat acasă. Cu zilele în care mama plângea în bucătărie, crezând că nu o vede nimeni. Cu toate momentele în care Vlad îmi spunea că sunt puternic și că familia mea e specială. Minciuni. Totul părea o minciună.

Am intrat brusc în cameră. Toți au amuțit. Vlad s-a ridicat în picioare, palid.

— Radu… nu e ce crezi…

— Ba e exact ce cred! am răspuns printre dinți. Cum ai putut?

Ioana s-a uitat la mine cu ochii mari, speriată. Ceilalți au tăcut rușinați. Vlad a încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi.

— Ani de zile te-am considerat fratele meu! Ai mâncat la noi, ai dormit la noi… Și tu vorbești așa despre familia mea?

— Radu, te rog… eram nervos, nu gândeam…

— Nu gândeai? Sau asta ai gândit mereu?

Am ieșit trântind ușa și am fugit pe scări, fără să știu unde mă duc. Am mers ore întregi prin orașul pustiu, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am oprit abia când am ajuns în fața blocului vechi unde locuiam când eram mic. M-am așezat pe treptele reci și am privit spre ferestrele luminate ale altor familii.

M-am întrebat atunci dacă nu cumva Vlad avea dreptate. Tata era alcoolic și mama se pierduse în grijile ei. Dar eram totuși o familie. Și eu îl iubisem pe Vlad ca pe un frate.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat de zeci de ori. Nu i-am răspuns. Am stat închis în cameră, refuzând să vorbesc cu oricine. Mama a venit la mine:

— Ce s-a întâmplat, Radu? De ce nu vrei să mănânci?

— Nimic, mamă. Sunt doar obosit.

Dar ea știa că nu e doar oboseala. A venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Orice ar fi, suntem aici pentru tine.

Am izbucnit în plâns.

Câteva zile mai târziu, Vlad a venit la ușa noastră. Mama i-a deschis și l-a poftit înăuntru. Eu stăteam pe canapea, cu ochii roșii de nesomn.

— Radu… trebuie să vorbim.

— Nu avem ce vorbi.

— Ba da! Nu pot să las lucrurile așa. Am greșit enorm. Nu am nicio scuză pentru ce am spus. Dar vreau să știi că nu cred cu adevărat asta despre familia ta. Am spus-o ca să mă dau mare în fața celorlalți… Sunt un laș.

L-am privit lung. Vedeam lacrimi în ochii lui.

— Știi ce e cel mai rău? Că te-am crezut mereu sincer cu mine. Și acum nu mai știu dacă pot avea încredere în tine.

A tăcut câteva secunde.

— Îți cer doar să mă ierți… dacă poți.

Mama a ieșit discret din cameră. Am rămas singuri.

— Vlad… prietenia noastră a fost totul pentru mine. Dar acum simt că s-a rupt ceva ce nu mai poate fi reparat ușor.

— O să fac orice ca să-ți demonstrez că-mi pare rău!

Am dat din cap încet.

— Poate timpul va decide dacă pot să te iert sau nu…

Au trecut luni de atunci. Vlad a încercat să repare lucrurile: m-a ajutat cu tata când a avut iar o criză, a venit la mama cu flori de ziua ei, a stat lângă mine când Ioana a avut probleme la școală. Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi. Prietenia noastră nu mai era la fel de pură; era umbrită de îndoială.

Uneori mă întreb dacă merită să ierți o astfel de trădare sau dacă e mai bine să mergi mai departe fără oamenii care te-au rănit atât de tare. Poate că fiecare dintre noi poartă o mască și doar momentele grele ne arată cine suntem cu adevărat…

Oare voi ați putea ierta o astfel de trădare? Sau e mai bine să rupi definitiv legătura cu cineva care ți-a călcat sufletul în picioare?