Umbra tăcerii: Povestea unei trădări tăcute

— Lidia, unde ai pus actele pentru casă? vocea lui Mircea răsună din hol, dar eu nu-l aud. Sunt în dormitor, cu telefonul lui în mână, inima îmi bate nebunește. Pe ecranul luminat, un mesaj scurt: „Mi-e dor de tine. Ne vedem mâine?” Semnat: „Carmen”.

Nu știu ce mă lovește mai tare: faptul că Mircea are o altă femeie sau faptul că eu, după patruzeci de ani de căsnicie, nu am simțit nimic. Nicio bănuială. Mă uit la poza noastră de pe noptieră — eram tineri, la mare, râdeam cu gura până la urechi. Acum, simt că râsul acela s-a pierdut undeva între facturi neplătite și discuții despre pensie.

— Lidia? Ai auzit ce te-am întrebat?

Îi răspund mecanic:
— Sunt în dormitor. Uite-le aici.

Îl privesc cum intră. Are părul alb, ochii obosiți, dar încă poartă aceeași cămașă albastră pe care o iubeam cândva. Îmi vine să-l întreb direct: „Cine e Carmen?” Dar cuvintele mi se blochează în gât. În schimb, îi întind telefonul.

— Ți-a sunat telefonul.

Îl ia fără să mă privească. Pentru o clipă, cred că a înțeles că știu. Dar nu spune nimic. Doar iese din cameră și aud ușa biroului trântindu-se încet.

Mă prăbușesc pe pat. Mă simt ca o străină în propria casă. Îmi trec prin minte toate serile când el întârzia la serviciu, toate zilele când era prea obosit să vorbească cu mine. Oare atunci era cu ea? Oare eu am fost atât de oarbă?

A doua zi, la cafea, încerc să mă port normal. Mircea citește ziarul, eu mă joc absent cu lingurița în ceașcă.

— Ai ceva pe suflet? mă întreabă el brusc.

Îl privesc lung. Îmi vine să urlu, să-l întreb tot ce mă macină. Dar mă tem. Dacă recunoaște? Dacă nu recunoaște? Dacă totul se destramă?

— Nu… doar sunt obosită.

Minciuna mă doare mai tare decât adevărul pe care îl bănuiesc.

În zilele următoare, devin o umbră prin casă. Îl urmăresc fără să vreau: când pleacă, când vine, cu cine vorbește la telefon. Îmi urăsc suspiciunea, dar nu mă pot opri. Seara, când adoarme lângă mine, îi simt respirația grea și mă întreb dacă visează la mine sau la ea.

Într-o duminică, fiica noastră, Ana, vine cu nepoțica. Casa se umple de râsete și pentru câteva ore uit totul. Dar când Ana mă prinde singură în bucătărie, mă întreabă:

— Mamă, ești bine? Pari tristă în ultima vreme.

Îi zâmbesc forțat:
— Sunt doar obosită, draga mea.

Dar Ana nu se lasă:
— Voi doi… sunteți bine?

Îmi dau lacrimile. Nu pot să-i spun. Nu vreau să-i stric imaginea despre tatăl ei. O îmbrățișez strâns și îi spun că totul e bine. Dar minciuna asta mă apasă ca o piatră pe piept.

Într-o seară, nu mai rezist. Îl aștept pe Mircea să vină acasă. Când intră pe ușă, îi spun direct:

— Trebuie să vorbim.

Se oprește în pragul sufrageriei. Îi văd frica în ochi.

— Despre ce?

— Despre Carmen.

Tace lung. Își lasă geanta jos și se așază pe canapea.

— Lidia… nu e ceea ce crezi.

— Atunci explică-mi tu ce e! Cine e femeia asta care îți scrie „mi-e dor de tine”?

Îl văd cum se frânge sub greutatea propriilor minciuni.

— E… o colegă de la serviciu. Am ieșit de câteva ori la cafea. M-am simțit singur… Tu erai mereu preocupată de casă, de Ana, de nepoți… Parcă nu mai eram noi doi.

Mă doare fiecare cuvânt ca o lovitură.

— Și ai ales să cauți altceva? Să-mi ascunzi?

Se ridică și vine lângă mine.

— N-am vrut să te rănesc. N-a fost nimic serios… doar am vorbit. Dar m-am simțit viu din nou.

Lacrimile îmi curg pe obraji.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

Tace. În tăcerea lui găsesc răspunsul pe care îl știam deja: suntem doi străini sub același acoperiș.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă ca o fantomă și mă întreb unde am greșit. Oare am uitat să-l iubesc? Oare el a uitat să mă caute?

Zilele trec greu. Mircea încearcă să repare lucrurile: aduce flori, gătește cina, încearcă să vorbească cu mine despre orice altceva decât despre Carmen. Dar rana e acolo și sângerează la fiecare gest fals.

Într-o zi, primesc un mesaj de la Carmen pe Facebook: „Îmi pare rău dacă v-am rănit fără să vreau.”

O urăsc și o compătimesc în același timp. Oare ea știe cât doare să fii înlocuit după o viață întreagă?

Într-un final, îi spun Anei adevărul. Plânge cu mine și mă ține în brațe ca atunci când era mică și visa urât noaptea.

— Mamă, tu meriți să fii fericită. Nu sta lângă cineva care nu te prețuiește.

Dar cum să plec? Cum să arunc la gunoi patruzeci de ani pentru câteva mesaje?

Azi stau la fereastră și privesc strada pustie. Mircea e în grădină, udă florile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă întreb: oare putem repara ceva ce s-a rupt atât de adânc? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: voi ce ați face dacă ați descoperi că omul alături de care ați trăit o viață are un secret care vă sfâșie sufletul?