Testamentul pentru Leila: Când sângele nu e întotdeauna apă

— Nu pot să cred, mamă! Cum să-i lași apartamentul Leilei? Eu sunt fiul tău!
Vocea lui Victor răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mi-am petrecut jumătate din viață. Tremuram ușor, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Ochii lui erau plini de furie și dezamăgire, iar privirea lui mă străpungea ca un cuțit.
— Victor, te rog… Nu e atât de simplu.
— Ba da, e foarte simplu! Tu nu mă mai iubești, asta e!

M-am ridicat încet de pe scaun, simțind cum fiecare os mă doare. Aveam 68 de ani și inima mea era mai obosită ca niciodată. Am privit spre fereastră, unde ploaia bătea mărunt în geamuri. M-am întrebat, pentru a mia oară, dacă am făcut bine. Dar răspunsul era mereu același: nu puteam să las totul pe mâna lui Victor.

Leila era lumina ochilor mei. Fata fiicei mele, Ana-Maria, care s-a stins prea devreme, răpusă de cancer la doar 34 de ani. De atunci, Leila a rămas cu mine. Am crescut-o ca pe propriul meu copil. Victor, fratele Anei-Maria, a fost mereu departe — la început cu facultatea la București, apoi cu afaceri prin Germania. Venea acasă doar de sărbători, cu daruri scumpe și vorbe reci.

— Mamă, eu am muncit toată viața! Am investit în familia asta! Leila nici măcar nu poartă numele nostru!
— Victor, nu e vorba despre nume. E vorba despre cine a fost aici când am avut nevoie. Cine m-a ținut de mână când am plâns după Ana-Maria. Cine mi-a adus pastilele când nu mă puteam ridica din pat. Cine mi-a făcut cumpărăturile când tu erai prea ocupat să răspunzi la telefon.

Victor a tăcut o clipă. Apoi a izbucnit:
— Deci totul se reduce la cine stă lângă tine? Eu am trimis bani! Am plătit facturi! Dar tu n-ai văzut nimic din toate astea!

Mi-au dat lacrimile. Nu voiam să-l rănesc. Dar adevărul era că banii nu țin loc de prezență. Nu țin loc de dragoste.

Leila a intrat în bucătărie fără să spună nimic. Avea ochii roșii de plâns și tremura toată.
— Bunico… eu nu vreau apartamentul dacă asta îl face pe tata să sufere…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e lumea noastră. O lume în care dragostea se măsoară în gesturi mici, nu în acte notariale.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând fiecare obiect: tabloul cu maci primit de la Ana-Maria, ceasul vechi al soțului meu Doru, farfuria ciobită din copilărie. Fiecare lucru avea povestea lui — și fiecare poveste era legată de cineva drag.

A doua zi dimineață, Victor a venit din nou. Era palid și obosit.
— Mamă… poate am exagerat ieri. Dar nu pot să nu simt că m-ai trădat.

L-am privit lung.
— Știi ce doare cel mai tare? Că ai venit doar când ai avut nevoie de ceva. N-ai întrebat niciodată dacă sunt bine cu adevărat.

A tăcut rușinat.

— Poate că am greșit și eu… Poate că n-am știut să-ți arăt cât contezi pentru mine, am spus încet.

Leila ne privea din prag, cu ochii mari și triști.
— Vreau doar să fim o familie… Nu vreau nimic altceva.

Dar familia noastră era deja sfâșiată între trecut și prezent, între dorințe și regrete.

În zilele următoare, rudele au început să sune. Sora mea, Mariana, mi-a spus:
— Jasmina, ai grijă ce faci! Oamenii vorbesc… Cum să nu lași totul fiului tău?

Vecina de la trei șușotea pe scară:
— Ai auzit? Jasmina își dezmoștenește băiatul…

M-am simțit ca un animal hăituit. Toți aveau o părere despre viața mea, dar nimeni nu știa ce înseamnă să-ți pierzi copilul și să-ți crești nepoata ca pe o ultimă speranță.

Într-o seară, Leila mi-a spus:
— Bunico, dacă vrei să-i lași apartamentul tatei, eu nu mă supăr…

Am zâmbit trist.
— Nu e vorba despre apartament, Leila. E vorba despre cine suntem noi ca oameni.

Am semnat testamentul cu mâna tremurândă. Am simțit că pun punct unei povești care nu mai era doar a mea.

Victor n-a mai venit o vreme. Apoi mi-a trimis un mesaj:
„Mamă, poate într-o zi o să înțeleg.”

Stau acum la fereastră și privesc ploaia care cade peste orașul nostru mic din Moldova. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sângele chiar e mai gros decât apa sau dacă uneori sufletul alege altfel.

Poate că familia nu e doar despre legături de sânge — ci despre cine rămâne lângă tine când toți ceilalți pleacă.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E sângele destul pentru a ține o familie unită sau contează mai mult dragostea și prezența?