Promisiunea sub luminile nunții: Sacrificiu de mamă sau trădare?

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață și de mirosul amar al reproșului. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar ochii ei, atât de asemănători cu ai mei, mă priveau cu o furie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Ana, te rog… nu a fost alegerea mea. Nu am avut de ales, am încercat să găsesc o soluție…

— O soluție? Pentru cine? Pentru tine? Pentru el? Pentru ce? Pentru că tata a făcut datorii la jocuri și tu ai plătit cu banii mei de nuntă? Asta e soluția ta?

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept ca un ciocan. Îmi amintesc perfect ziua în care am început să pun deoparte pentru nunta ei. Era mică, avea părul prins în două codițe și îmi spunea că vrea să fie prințesă când se va mărita. Am strâns fiecare leu, am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie personală. Totul pentru ea.

Dar viața nu ține cont de promisiuni. Când Mihai, soțul meu, a venit acasă cu ochii roșii și mâinile tremurânde, am știut că ceva grav s-a întâmplat. Datoriile la jocuri de noroc nu sunt doar niște cifre pe hârtie – sunt rușine, frică și disperare. Am încercat să ascund totul de Ana, să nu-i stric fericirea, dar când executorul a bătut la ușă, nu am mai avut unde să fug.

— Ana, tatăl tău are nevoie de ajutor. Dacă nu plăteam datoria, ne-ar fi luat casa. Nu puteam să te las fără un acoperiș deasupra capului!

— Dar mi-ai luat visul! Ai ales pentru mine! Nici măcar nu m-ai întrebat!

Cuvintele ei m-au sfâșiat. Poate că are dreptate. Poate că ar fi trebuit să-i spun adevărul de la început. Dar cum să-i spui copilului tău că tatăl ei a pierdut totul la păcănele? Cum să-i spui că banii pentru rochia albă s-au dus pe datorii murdare?

Am încercat să repar lucrurile. Am vorbit cu preotul din sat, cu vecinii, cu rudele. Am cerut ajutor, dar toți aveau propriile probleme. Lumea nu mai e ca înainte; fiecare trage pentru el. Am încercat să găsesc o sală mai ieftină, să facem o nuntă mai mică, dar Ana nu voia compromisuri.

— Nu vreau milă! Nu vreau o nuntă din resturi! Dacă nu pot avea ce mi-ai promis, mai bine nimic!

Am plâns nopți întregi. Mihai nu mai avea curaj să se uite în ochii noștri. Se ascundea în pivniță sau pleca ore întregi prin sat. Eu eram prinsă între două iubiri: cea pentru copilul meu și cea pentru omul cu care am împărțit viața.

Într-o seară, Ana a venit acasă târziu. Avea ochii umflați de plâns și rochia mototolită.

— M-am certat cu Radu. Zice că nu contează nunta, că putem face ceva simplu… Dar eu nu pot! Nu pot să uit cum ai promis că va fi cea mai frumoasă zi din viața mea!

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Nu mă atinge! Nu mai am încredere în tine!

Atunci am simțit că pierd totul. Nu doar banii, nu doar casa – ci sufletul copilului meu.

Au trecut luni de zile în care abia dacă ne-am vorbit. Ana s-a mutat la Radu și nu a mai venit acasă decât rar, pentru câteva haine sau acte. Mihai s-a apucat de muncit cu ziua prin sat, încercând să repare ce a stricat. Eu am rămas singură în casa prea mare și prea goală.

Într-o dimineață ploioasă de toamnă, am primit o invitație la nuntă. Era scris simplu: „Ana și Radu vă invită să le fiți alături în ziua cea mare.” Nicio mențiune despre părinți sau familie. Am plâns ore întregi privind cartonul lucios.

În ziua nunții m-am dus totuși la biserică. Am stat în spate, ascunsă sub un șal vechi, privind cum fata mea pășește spre altar fără mine alături. Era frumoasă, dar ochii îi erau triști. După ceremonie, am vrut să mă apropii de ea, dar s-a întors cu spatele.

— Mamă… poate într-o zi o să mă ierți tu pe mine că nu pot să te iert acum.

Am rămas împietrită pe treptele bisericii, cu florile ofilite în mână.

Acum scriu aceste rânduri singură în bucătărie, cu poza Anei pe perete și inima frântă. Oare sacrificiul meu a fost iubire sau trădare? Oare există iertare pentru o mamă care a ales răul cel mai mic?

Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut? Poate există răspunsuri pe care eu încă nu le văd.