Între iubire și amărăciune: Furtuna din casa soacrei mele

— Nu așa se face sarmaua, Ilinca! Ai văzut vreodată cum arată la noi pe masă? Ai mei copii nu mănâncă așa ceva!
Vocea soacrei mele, doamna Margareta, a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, plină de aburi și mirosuri de iarnă. Mâinile îmi tremurau pe frunza de varză, iar privirile tuturor – Radu, soțul meu, sora lui, Anca, și chiar bătrânul socru, domnul Ion – erau ațintite asupra mea. M-am simțit mică, străină în propria casă, deși locuiam acolo de aproape doi ani.

Am crescut la Bacău, într-o familie modestă, dar caldă. Mama mă învățase să gătesc cu dragoste și să pun suflet în fiecare gest. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, la Iași, am crezut că viața mea va fi o poveste frumoasă. Ne-am mutat împreună la București după nuntă, dar după ce Radu și-a pierdut locul de muncă, ne-am văzut nevoiți să ne mutăm la părinții lui, în Ploiești. Acolo a început adevărata mea încercare.

Margareta era genul de femeie care nu accepta jumătăți de măsură. Totul trebuia să fie ca la ea acasă: curat, ordonat, după reguli stricte. Orice încercare de a aduce ceva din obiceiurile mele era privită cu suspiciune sau chiar dispreț. În fiecare zi simțeam cum mă sting puțin câte puțin.

— Ilinca, ai pus prea mult orez! Sarmalele astea o să se destrame!
— Las-o, mamă, poate așa se face la ei la Bacău…
— La noi nu se face așa!

Radu încerca să mă apere uneori, dar vocea lui era slabă în fața autorității Margaretei. Anca mă privea cu un zâmbet ironic, iar domnul Ion tăcea mereu, ascuns după ziarul lui vechi.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești, Margareta a decis să organizeze o cină mare cu rudele. Am muncit toată ziua în bucătărie. Când am adus platoul cu sarmale la masă, Margareta s-a uitat la mine cu o privire rece:

— Să vedem dacă ai reușit să nu faci de râs familia asta!

Toți au gustat. S-a lăsat o tăcere grea. Apoi Margareta a început să râdă:

— Ce-i asta? Sarmale de post? Parcă-s făcute din carton!

Rudele au început să chicotească. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și lacrimile îmi ard ochii. Radu a dat să spună ceva, dar Margareta l-a oprit dintr-un gest:

— Las-o, mamă, trebuie să știe că aici nu merge cu jumătăți de măsură!

Am fugit în camera noastră și am plâns ore întregi. Radu a venit târziu, mi-a spus că îi pare rău, dar că „asta e Margareta”. M-am simțit singură ca niciodată.

Zilele au trecut greu. Orice făceam era criticat: cum spălam vasele, cum aranjam masa, cum vorbeam la telefon cu mama mea. Margareta avea mereu un comentariu:

— La noi nu se țipă în casă!
— La noi nu se lasă hainele pe scaun!
— La noi nu se stă la povești cu vecinele!

Simțeam că mă sufoc. Îmi pierdusem orice urmă de încredere. Într-o zi am încercat să vorbesc cu Radu:

— Radu, nu mai pot. Simt că nu sunt bună de nimic aici.
El a oftat:
— Știu… Dar ce vrei să fac? E mama… Nu putem pleca încă.

Am început să evit mesele în familie. Mâncam singură în cameră sau ieșeam la plimbare prin parc doar ca să scap de atmosfera apăsătoare din casă. Mama mă suna zilnic și încerca să mă încurajeze:

— Ilinca, tu ești puternică! Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare!
Dar vocea ei părea atât de departe…

Într-o duminică dimineață, Margareta a intrat peste mine în cameră:

— Ilinca, dacă tot nu faci nimic bine aici, poate ar fi mai bine să te întorci la ai tăi!
M-am uitat la ea șocată:
— Chiar atât de mult vă deranjez?
Ea a ridicat din umeri:
— Nu e vorba că ne deranjezi… Dar familia noastră are reguli clare. Ori te adaptezi, ori…

Am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din cameră și am început să împachetez câteva haine. Radu m-a urmărit panicat:
— Ilinca, ce faci?
— Plec! Nu mai pot trăi așa!
El a încercat să mă oprească:
— Hai să mai încercăm… Poate se schimbă lucrurile…
L-am privit cu ochii plini de lacrimi:
— Radu, eu nu mai sunt eu aici… Dacă tu nu poți să mă aperi sau să plecăm împreună, atunci trebuie să plec singură.

Am plecat la Bacău pentru câteva zile. Mama m-a primit cu brațele deschise și m-a lăsat să plâng fără să întrebe nimic. În liniștea casei mele am început să-mi regăsesc curajul.

După o săptămână, Radu m-a sunat:
— Îmi lipsești… Hai acasă!
— Acasă? Unde e acasă pentru mine?
A tăcut mult timp.

M-am întors la Ploiești doar ca să-mi iau restul lucrurilor. Margareta nici nu s-a uitat la mine. Radu m-a privit neputincios.

Astăzi locuiesc singură într-o garsonieră micuță din Bacău și încerc să-mi reconstruiesc viața. Încerc să-mi aduc aminte cine eram înainte de a fi „noră”. Scriu aceste rânduri pentru toate femeile care au simțit vreodată că nu sunt destul de bune pentru familia altcuiva.

Oare cât trebuie să suferim ca să fim acceptate? Sau poate adevărata acceptare începe atunci când ne acceptăm pe noi însene?