Moștenirea care ne-a despărțit și ne-a unit: Povestea mea și a surorii mele

— Nu pot să cred că ai adus iar vorba despre vânzare, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei reci, unde aburii cafelei se ridicau printre noi ca o ceață a neînțelegerii.

Irina s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, încăpățânați, aceiași ochi care mă certau când eram mici și nu voiam să-mi fac partea la muls vaca. — Și ce vrei să facem, Ana? Să stăm aici ca mama și tata, să ne pierdem tinerețea între pereții ăștia care crapă?

Am simțit cum mă învăluie furia și tristețea. Casa asta era tot ce mai aveam din copilăria noastră. Pereții ăștia crăpați păstrau râsetele noastre, certurile noastre, mirosul de pâine caldă și lacrimile mamei când tata întârzia de la câmp. Dar pentru Irina, totul părea doar o povară.

Am crescut împreună aici, la marginea satului Valea Rece, unde iarna se lăsa peste dealuri ca o pătură grea și vara praful intra în casă pe sub uși. Eu eram mereu cea care visa să rămână, să repare, să păstreze. Irina voia să plece, să uite, să înceapă de la zero. Trei ani ne despart ca vârstă, dar uneori simt că suntem din lumi diferite.

După moartea părinților noștri, notarul ne-a chemat la oraș. Am semnat hârtii cu mâinile reci și am primit cheile casei ca pe o sentință. În drum spre sat, Irina a tăcut tot timpul. Eu am plâns încet, cu fruntea lipită de geamul mașinii.

— Nu putem să vindem, Irina. Nu încă. Hai să încercăm măcar o vară aici. Să vedem dacă putem face ceva din locul ăsta.

Ea a oftat adânc. — Ana, tu nu vezi că nu avem bani nici să schimbăm acoperișul? Și cine o să vină aici? Satul e pe jumătate gol… Toți tinerii au plecat la oraș sau în străinătate.

Avea dreptate. Satul nostru era plin de case părăsite, cu obloane căzute și iarbă cât gardul. Dar eu nu puteam renunța așa ușor. Am început să reparăm împreună: eu vopseam gardul, ea cosea iarba din curte. În fiecare seară ne certam: despre bani, despre viitor, despre cine a muncit mai mult în copilărie.

Într-o zi ploioasă de iunie, am găsit în pod o cutie cu scrisori vechi de la mama către bunica. Le-am citit împreună, pe podeaua scârțâitoare, cu ploaia bătând în geam. Mama scria despre noi: „Fetele mele sunt ca focul și apa. Ana visează cu ochii deschiși, Irina vrea să fugă departe. Dar amândouă au inima mare.”

Irina a început să plângă. Nu o mai văzusem așa vulnerabilă de când eram copii și se speriase de un șoarece în pivniță.

— Poate că ai dreptate, Ana… Poate că ar trebui să încercăm să facem ceva bun aici. Pentru mama. Pentru noi.

A fost prima dată când am simțit că suntem din nou surori, nu doar două străine legate printr-o moștenire grea.

Am început să renovăm camera mică pentru a primi turiști. Am pus anunț pe internet: „Cazare rustică în inima naturii”. Primele luni au fost un eșec total — nimeni nu suna. Ne-am certat iar: „Ți-am zis eu că nu merge!”, „Nu ai răbdare niciodată!”

Într-o seară de august, când eram gata să renunțăm, a venit un cuplu tânăr din București. Au spus că vor liniște și aer curat. Au stat trei zile și la plecare ne-au lăsat o scrisoare: „Aici am regăsit liniștea copilăriei.”

A fost ca o lumină într-un tunel lung. Am început să primim tot mai mulți oameni: un bătrân care voia să-și amintească de satul natal, o familie cu copii care alergau desculți prin iarbă.

Cu fiecare vizitator, casa prindea viață. Eu și Irina am început să râdem din nou împreună, să gătim cozonaci după rețeta mamei și să povestim serile la foc.

Dar conflictele nu au dispărut peste noapte. Într-o zi, Irina a primit un telefon: i se oferea un job bun la Cluj. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Dacă pleci acum… nu știu dacă mai pot continua singură.

Ea s-a uitat lung la mine și mi-a spus încet:

— Ana… toată viața am fugit de locul ăsta pentru că mi-era frică să nu devin ca mama: prinsă într-o casă veche, cu visele îngropate sub griji. Dar acum văd că aici pot fi altfel… dacă suntem împreună.

A rămas. Am continuat să muncim cot la cot, cu certuri și împăcări, cu zile bune și zile în care voiam să arunc totul pe fereastră.

Astăzi stau pe prispa casei și privesc cum soarele apune peste dealuri. Irina râde în curte cu niște turiști francezi care încearcă să mulgă vaca — exact ca noi odinioară.

Mă întreb: oare câți dintre noi fugim toată viața de rădăcini doar ca să descoperim că acolo e adevărata noastră putere? Și dacă nu ne dăm niciodată șansa să reparăm ceea ce s-a rupt între noi… ce pierdem cu adevărat?