Aniunțul care mi-a furat anii: Povestea Anei dintr-un cartier bucureștean

— Cine ești tu? am întrebat cu vocea tremurândă, în timp ce ușa apartamentului se închidea greoi în urma mea. Pe covorașul vechi, lângă pantofii soțului meu, stăteau niște adidași bărbătești, murdari de noroi. Din bucătărie răzbătea un râs străin, gros, care nu avea nimic din căldura lui Radu. Într-o fracțiune de secundă, am știut că tot ce credeam sigur se prăbușește.

Mă numesc Ana și locuiesc de douăzeci de ani într-un bloc gri din Drumul Taberei. Am crescut aici, am iubit aici, am plâns aici. După moartea tatălui meu, mama s-a îmbolnăvit și am rămas singure. Am renunțat la facultate ca să o îngrijesc, iar când l-am cunoscut pe Radu, am crezut că viața îmi dă o nouă șansă. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, dar eram tânără și obosită de griji. Apoi a venit Vlad, băiatul nostru, lumina ochilor mei.

Anii au trecut ca o ceață groasă. Mama a devenit tot mai dependentă de mine, iar Radu tot mai absent. Muncea mult, spunea el, dar eu simțeam cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi. Vlad a crescut printre medicamente, certuri și promisiuni nerespectate. Eu? Eu am uitat cine sunt.

În ziua aceea, după ce am dus-o pe mama la dializă și l-am lăsat pe Vlad la școală, m-am întors acasă cu gândul să gătesc ceva bun. Era ziua mea liberă și voiam să mă răsfăț cu o cafea fierbinte și o carte. Dar când am intrat pe ușă și am văzut acei adidași, inima mi-a sărit din piept.

— Ana? Ce faci acasă la ora asta? vocea lui Radu era fals calmă.

— Cine e în bucătărie? am întrebat fără să mă uit la el.

— E… un coleg de la muncă. A venit să discutăm ceva urgent.

Am pășit spre bucătărie cu pași mici. În fața mea stătea un bărbat necunoscut, cu ochii roșii și zâmbetul larg. Pe masă erau două pahare de vin și o scrumieră plină.

— Bună ziua, doamnă! Sunt Mihai, prieten vechi de-al lui Radu.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era doar vinul pe masă. Erau privirile complice, râsul prea relaxat, tăcerea apăsătoare când am intrat.

— Ana, nu e ce crezi… a început Radu, dar vocea îi tremura.

— Ce nu e? Că nu suntem o familie? Că eu sunt menajera voastră? Că viața mea s-a redus la a vă spăla hainele și a vă pune masa?

Mihai s-a ridicat brusc.

— Cred că ar trebui să plec…

— Nu! am strigat eu. Vreau să aud adevărul!

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi. Pentru prima dată în atâția ani, nu a mai încercat să mă mintă.

— Ana… Eu și Mihai… Suntem împreună de ceva timp.

Aerul s-a subțiat în jurul meu. Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Blocurile gri din fața mea păreau mai reci ca niciodată.

În acea zi s-au spart toate iluziile mele. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mama nu a înțeles nimic când i-am spus că Radu nu va mai veni acasă. Vlad m-a întrebat dacă e vina lui că tata nu ne mai iubește.

— Nu e vina ta, puiule… i-am spus printre suspine. Niciodată să nu crezi asta.

Au urmat luni de tăcere și priviri piezișe pe scara blocului. Vecinele șușoteau când treceam pe lângă ele. Mama mă certa că nu m-am luptat mai mult pentru familie.

— Ana, femeia trebuie să rabde! Toate avem necazuri cu bărbații noștri!

Dar eu nu mai puteam să rabd. Pentru prima dată în viață, am simțit că trebuie să mă aleg pe mine însămi. Am început să caut un job part-time la o librărie din cartier. Seara citeam povești lui Vlad și îi promiteam că vom fi bine.

Într-o zi, la librărie a intrat o doamnă în vârstă care mi-a zâmbit cald:

— Știi ce e cel mai greu? Să ierți fără să uiți. Dar să nu uiți niciodată cine ești tu cu adevărat.

Am plecat acasă cu vorbele ei în minte. Poate că anii mei au fost furați de griji și trădări, dar încă mai pot construi ceva pentru mine și pentru Vlad.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în umbra blocurilor gri, uitând de ele pentru ceilalți? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă într-o zi ați descoperi că tot ce ați construit era o minciună?