Umbra Trecutului: Povestea Mariei și Lupta pentru Adevăr

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să te văd cum te pierzi, cum te risipești! Ai 38 de ani și tot nu știi ce vrei de la viață!
Vocea mamei răsuna ca un ciocan în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Stăteam pe scaunul acela șubred, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în piept.

— Mamă, nu e chiar așa… încerc să…
— Să ce? Să-ți găsești rostul? La vârsta ta? Toate prietenele tale au familie, copii mari, case frumoase! Tu? Tu ce ai? O garsonieră închiriată și o slujbă la librărie!

Mi-am mușcat buzele, încercând să nu plâng. Nu voiam să-i dau satisfacția asta. Dar adevărul era că mă simțeam pierdută. Întotdeauna am fost altfel. Când eram mică, citeam pe ascuns romane de dragoste și poezii interzise, visam la o viață în care să nu trebuiască să mă ascund. Dar în satul nostru din Buzău, orice pas greșit era taxat cu bârfe și priviri tăioase.

Tata a murit devreme, iar mama a rămas stâlpul casei. O femeie dură, crescută cu frica lui Dumnezeu și a oamenilor. Pentru ea, fericirea era simplă: familie, copii, muncă cinstită. Eu eram pata ei de rușine. Fata care nu s-a măritat niciodată, care n-a adus nepoți, care a plecat la oraș și s-a întors doar ca să-i ceară bani sau ajutor.

— Maria, tu nu vezi că te faci de râs? Ce-o să zică lumea?
— Lumea n-o să zică nimic, mamă. Lumea are alte griji.
— Nu te minți singură! Toți știu! Toți vorbesc!

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. M-am dus în camera mea de copil, unde pereții încă păstrau posterele vechi cu Mircea Rusu și poeziile scrise de mână pe foi galbene. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în pernă. De ce nu pot fi ca ceilalți? De ce nu pot să-mi găsesc locul?

Adevărul e că am încercat. Am avut relații — cu bărbați buni, muncitori — dar niciunul nu m-a făcut să simt că trăiesc cu adevărat. Am avut o singură iubire adevărată: Irina. Ne-am cunoscut la facultate, la București. Era rebelă, râdea tare și fuma țigări mentolate. Cu ea am simțit pentru prima dată că sunt văzută, că sunt acceptată. Dar relația noastră era un secret murdar. Când mama a aflat, mi-a spus că mai bine ar fi murit tata decât să știe așa ceva despre mine.

Am rupt cu Irina din frică. Am ales să mă întorc acasă, să încerc să fiu „normală”. Dar normalitatea m-a sufocat. M-am angajat la librăria din orașul natal, unde fiecare zi era o repetiție a celei precedente: clienți grăbiți, rafturi prăfuite, salariu mic. Seara citeam sau scriam poezii pe care nu le arătam nimănui.

Într-o zi, la librărie a intrat un bătrânel cu ochi blânzi. Mi-a cerut o carte de poezie și mi-a spus: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești.” Am zâmbit amar. Dacă ar fi fost atât de simplu…

În sat, lumea încă mă privește ciudat. Mamele își trag copiii de lângă mine când trec pe stradă. La biserică, preotul mă salută rece. Mama mă roagă mereu să nu spun nimănui „adevărul” despre mine.

Într-o seară de iarnă, când ningea ca-n povești și liniștea era apăsătoare, am găsit curajul să-i spun mamei tot:

— Mamă… eu nu o să mă schimb niciodată. Nu pot să fiu altcineva doar ca să fii tu liniștită.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet, ca un copil rătăcit.

— Ce-am făcut eu greșit? Unde am greșit cu tine?

— N-ai greșit nicăieri… doar că eu sunt altfel.

A doua zi dimineață am plecat din nou la București. Am lăsat în urmă casa copilăriei mele și o mamă care nu mă va înțelege niciodată pe deplin.

Acum am 38 de ani și încă mă lupt cu rușinea și dorul de acasă. Dar pentru prima dată simt că trăiesc pentru mine. Scriu poezii pe care le public sub pseudonim și am găsit oameni care mă acceptă așa cum sunt.

Poate că niciodată nu voi avea familia „perfectă” pe care mama o visa pentru mine. Poate că satul va vorbi mereu despre fata ciudată a Mariei Vasile. Dar am învățat că libertatea vine cu un preț — și că uneori trebuie să-ți pierzi rădăcinile ca să-ți găsești aripile.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți? Și cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Asta sunt eu — luați-mă sau lăsați-mă!”?