La ora patru dimineața pe Șoseaua Ștefan cel Mare: Povestea unei gunoierese din București

— Lucia, iar te-ai întors acasă cu mirosul ăla pe tine! Nu ți-e rușine? Vocea mamei răsună ascuțit în holul mic al apartamentului nostru din Pantelimon. E ora șase dimineața, iar eu abia am terminat tura de noapte. Mâinile îmi tremură de oboseală, dar încerc să nu-i răspund. Știu că orice aș spune, nu va conta. Pentru ea, sunt doar fata care a ales să fie gunoieră, nu medic sau profesoară, cum și-ar fi dorit.

Mă strecor spre baie, încercând să nu-l trezesc pe fratele meu mai mic, Doru. El încă nu știe exact ce fac. Îi spun mereu că lucrez la primărie, dar evit detaliile. Nu vreau să-l văd privindu-mă cu același dispreț ca mama.

Apa rece îmi curge pe față și încerc să-mi spăl nu doar murdăria de pe piele, ci și rușinea care mi-a fost pusă pe umeri de când am început să lucrez la salubritate. Am terminat liceul cu note bune, dar banii n-au fost niciodată suficienți pentru facultate. Tata a murit când aveam șaptesprezece ani, iar mama s-a închis în ea însăși. Am încercat să muncesc la supermarket, la o patiserie, dar salariile erau mici și programul imposibil. Așa am ajuns să mă angajez la salubritate. La început mi-a fost rușine să spun cuiva. Acum… încă mi-e.

La ora patru dimineața, când Bucureștiul încă doarme, eu și colegii mei — Vasile, Ilie și Mariana — ne întâlnim la capătul Șoselei Ștefan cel Mare. E frig, chiar și vara, iar străzile sunt pustii. Doar tramvaiele vechi scârțâie pe șine și câte un taximetrist grăbit ne claxonează ironic.

— Hai, Luci, azi avem de strâns la Piața Obor! strigă Vasile, un bărbat masiv cu ochi blânzi.

Îmi trag gluga pe cap și pornesc după el. Mătura e grea, dar m-am obișnuit cu ea. În timp ce adun hârtii, mucuri de țigară și resturi de mâncare aruncate la întâmplare, mă gândesc la oamenii care trec pe lângă mine ziua. Unii mă privesc ca și cum aș fi invizibilă; alții râd sau aruncă glume proaste:

— Ia uite-o și pe asta! S-a găsit să curețe orașul!

Uneori mă doare. Alteori mă întărește.

Într-o dimineață, pe când ridicam sacii de gunoi din fața unui bloc vechi, o femeie în vârstă s-a apropiat de mine.

— Domnișoară, mulțumesc că faceți curat aici. Fără dumneavoastră ar fi mizerie peste tot.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Era pentru prima dată când cineva îmi spunea „mulțumesc” sincer.

Dar acasă… acasă e altfel. Mama nu vorbește cu mine cu zilele. Când vine sora ei în vizită, mă ascunde în cameră.

— Să nu te vadă mătușa-ta îmbrăcată așa! Ce-o să creadă lumea?

Într-o seară, după ce am adormit pe canapea de oboseală, am auzit-o vorbind la telefon:

— Nu știu ce să mă fac cu Lucia… Nu vrea să-și caute altceva. Parcă n-ar avea ambiție deloc.

M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon. Bucureștiul era luminat de farurile mașinilor și de becurile chioare ale blocurilor vechi. Am plâns în liniște.

Într-o zi de duminică, Doru a venit la mine cu ochii mari:

— Lucia, colegii mei au zis că te-au văzut măturând strada… E adevărat?

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Da, Doru. Asta fac ca să avem ce mânca și să poți merge la școală.

A tăcut mult timp. Apoi m-a îmbrățișat strâns.

— Ești cea mai tare soră din lume!

Atunci am simțit pentru prima dată că poate nu e chiar atât de rău ceea ce fac.

Dar prejudecățile nu dispar ușor. La o petrecere de familie, verișoara mea Ana a făcut o glumă:

— Ai grijă să nu ne murdărești covorul cu bocancii tăi de gunoier!

Toată lumea a râs. Eu am zâmbit amar și am ieșit afară.

Într-o dimineață ploioasă, Mariana a venit la muncă plângând.

— Soțul meu m-a părăsit… Zice că s-a săturat să fie „bărbatul unei gunoierese”.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Ne-am dat seama că nu suntem singurele care suferim din cauza prejudecăților.

Cu timpul, am început să privesc altfel lucrurile. Am cunoscut oameni minunați printre colegii mei: Vasile are doi copii la facultate; Ilie cântă la chitară în fiecare seară în fața blocului; Mariana citește poezie la pauză. Suntem oameni normali, cu vise și dureri ca toți ceilalți.

Într-o zi, primarul a venit să ne felicite pentru curățenia din sector.

— Fără voi, orașul ar fi un haos! a spus el zâmbind larg.

Am simțit o mândrie ciudată. Pentru prima dată, cineva important recunoștea valoarea muncii noastre.

Acum nu-mi mai ascund meseria. Când mă întreabă cineva ce fac, răspund simplu:

— Sunt gunoieră și sunt mândră de asta!

Dar uneori mă întreb: oare cât va mai dura până când lumea va înțelege că fiecare muncă are demnitatea ei? Oare voi reuși vreodată să-mi fac mama să fie mândră de mine?