„Hai să împărțim nota”, a spus el: Povestea unei întâlniri care m-a schimbat

— Deci… tu ce părere ai despre împărțitul notei? a întrebat Vlad, privindu-mă peste marginea paharului de vin, cu un zâmbet care încerca să pară relaxat, dar în ochii lui se citea o urmă de tensiune. Mâinile îmi tremurau ușor sub masă, iar inima îmi bătea nebunește. Era prima mea întâlnire după aproape doi ani de singurătate, după o despărțire care mă lăsase cu sufletul făcut bucăți. Îmi promisesem că voi fi deschisă, că nu voi judeca, că voi încerca să văd omul din fața mea fără să-l compar cu trecutul. Dar întrebarea lui Vlad m-a lovit ca un duș rece.

— Nu știu… adică, nu m-am gândit prea mult la asta. Cred că depinde de context, am bâiguit, încercând să-mi ascund stânjeneala.

Vlad a zâmbit larg, ca și cum ar fi bifat un punct pe o listă invizibilă.

— Eu cred că e normal să împărțim. Suntem adulți, nu? Nu vreau să simți că-ți datorez ceva sau invers.

Am dat din cap, dar în mintea mea se isca deja o furtună. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea în care fusesem crescută, unde bărbatul plătea la prima întâlnire ca semn de respect, și lumea nouă, pragmatică, unde totul se negociază, chiar și gesturile mici de curtoazie. M-am uitat la el: era frumos, avea ochi verzi și un aer sigur pe sine. Dar ceva în atitudinea lui mă făcea să mă simt mică, nesemnificativă.

— Știi, a continuat el, am avut o întâlnire acum câteva luni cu o fată care s-a supărat că am propus să împărțim nota. Mi-a spus că nu sunt gentleman. Dar eu cred că respectul nu se măsoară în bani.

Am zâmbit forțat. În jurul nostru, restaurantul era plin de râsete și clinchete de pahare. Ospătarii se mișcau grăbiți printre mese, iar eu mă simțeam ca într-o bulă de sticlă, izolată de tot ce era în jur.

— Poate are dreptate… sau poate nu, am spus încet. Cred că fiecare vede lucrurile diferit.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a uitat la telefon, apoi la mine.

— Dar tu? Ce așteptări ai de la un bărbat?

Întrebarea m-a luat prin surprindere. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am gândit la tata, la modul lui simplu de a arăta afecțiunea: aducea flori mamei fără motiv, îi ținea paltonul când ieșeau împreună. M-am gândit la fosta mea relație, la cât de mult am dat fără să primesc nimic înapoi.

— Cred că… vreau să simt că cineva are grijă de mine. Nu neapărat financiar. Să simt că sunt importantă pentru el.

Vlad a ridicat din sprâncene.

— Și dacă asta înseamnă să plătesc eu mereu?

— Nu! am spus repede. Nu e vorba despre bani. E vorba despre gesturi mici… despre atenție.

A oftat și a lăsat nota pe masă. Am văzut suma: 142 de lei. Am scos portofelul și am împărțit suma la doi în minte.

— 71 de lei fiecare, a spus el sec.

Am plătit fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, tăcerea dintre noi era grea ca plumbul. Îmi doream să spun ceva, să rup zidul care se ridicase între noi, dar nu găseam cuvintele potrivite.

Ajunsă acasă, am izbucnit în plâns. Nu pentru cei 71 de lei, ci pentru tot ce simbolizau ei: distanța dintre două lumi care nu se mai întâlnesc niciodată. Mi-am dat seama cât de mult mă definesc așteptările mele și cât de greu îmi este să le schimb.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că ai ajuns bine acasă. Mi-a făcut plăcere să te cunosc.”

Am stat cu telefonul în mână minute întregi. Să-i răspund? Să-i spun ce simt? Sau să las totul să se stingă aici?

Am ales să-i scriu: „Și mie mi-a făcut plăcere. Dar cred că suntem foarte diferiți.”

Răspunsul lui a venit rapid: „Poate tocmai diferențele ne-ar fi ajutat să ne cunoaștem mai bine.”

M-am gândit mult la asta. Poate că avea dreptate. Poate că eram prea prinsă în tiparele mele ca să văd omul din fața mea. Sau poate că pur și simplu nu eram pregătită să renunț la ideea mea despre cum ar trebui să fie începutul unei povești.

Seara aceea m-a schimbat mai mult decât mi-aș fi imaginat. M-a forțat să-mi pun întrebări despre mine însămi: De ce am nevoie ca cineva să-mi demonstreze valoarea mea prin gesturi materiale? De ce mi-e atât de greu să accept vulnerabilitatea? Și cât de mult contează respectul într-o lume în care fiecare pare să-și negocieze propriile reguli?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propriul echilibru între a dărui și a primi, între a cere și a accepta. Dar oare cât suntem dispuși să renunțăm la ceea ce credem despre noi pentru a-l cunoaște cu adevărat pe celălalt?

Uneori mă întreb: dacă aș fi spus altceva atunci, dacă aș fi avut curajul să fiu mai sinceră sau mai deschisă, oare povestea noastră ar fi fost alta? Sau poate tocmai această întâlnire trebuia să mă învețe cine sunt cu adevărat.