Între datorie și trădare: Povestea unui fiu și a unei mame

— Mamă, unde sunt banii pentru operație? am întrebat-o cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la extrasul de cont gol și la valiza ei plină de haine de vară.

Ea s-a oprit din împachetat, evitându-mi privirea. — Radu, am avut nevoie să respir. Să simt că mai trăiesc. Nu mai suportam gândul spitalului, al durerii… Am vrut să văd marea încă o dată.

M-am prăbușit pe canapea, cu palmele transpirate. În mintea mea, totul se prăbușea: luni întregi de muncă peste program, umilința de a cere garanții de la rude, semnătura pe contractul acela de credit care mă va urmări ani de zile. Totul pentru ca ea să poată fi operată la timp. Și acum… banii se duceau pe o vacanță la Mamaia.

— Mamă, nu înțelegi? Dacă nu te operezi luna asta, doctorul a zis că riști să… să nu mai apuci toamna! am izbucnit, vocea mea spartă între furie și disperare.

Ea s-a așezat lângă mine, cu ochii umezi. — Radu, mi-e frică. Mi-e frică mai tare de spital decât de boală. Am vrut să simt că mai am o vară normală, că nu sunt doar un pacient.

Nu știam dacă să plâng sau să urlu. Tata murise acum trei ani, tot din cauza unei boli neglijate. Jurase că nu va merge la doctor „să nu-i bage ăia cuțitul în el”. Mama îi moștenise încăpățânarea. Dar eu? Eu ce vină aveam?

— Și eu ce fac acum? Cum plătesc ratele astea? Cum te ajut dacă tu refuzi să te ajuți?

A tăcut. În camera cealaltă, televizorul bâzâia cu știri despre inflație și scumpiri. Parcă tot universul conspira să-mi amintească de cât de greu e să fii adult în România: salarii mici, prețuri mari, sănătate la pământ.

A doua zi, am primit un mesaj de la sora mea, Ioana: „Am auzit că mama pleacă la mare. Ești sigur că e ok?”

I-am răspuns scurt: „Nu e ok nimic.”

Seara, Ioana a venit la noi acasă. — Mamă, tu realizezi ce-ai făcut? Radu s-a îndatorat pentru tine! Dacă pățești ceva acolo, cine te ajută?

Mama s-a închis în baie și a plâns. Eu și Ioana am rămas în bucătărie, cu ceaiurile reci pe masă.

— Nu știu ce să fac, i-am spus. O iubesc, dar simt că m-a trădat. Cum să mai am încredere?

Ioana a oftat. — Poate are nevoie de ajutor psihologic. Poate nu e doar frica de spital… Poate e depresie.

Am dat din cap. În România, cine merge la psiholog e considerat „nebun”. Mama n-ar accepta niciodată.

În zilele următoare, mama a plecat la mare cu două prietene. Mi-a trimis poze cu apusuri și valuri, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu primeam notificări de la bancă: „Scadență rată credit.”

Într-o seară, am ieșit cu prietenul meu cel mai bun, Vlad. — Băi, Radu… Nu poți controla totul. Dar nici nu poți lăsa lucrurile așa. Trebuie să-i spui clar: ori se operează când se întoarce, ori… nu știu.

— Ori ce? S-o las să moară?

Vlad a tăcut. — Nu poți duce singur toată povara asta.

Când mama s-a întors acasă, era bronzată și părea mai tânără cu zece ani. Dar boala nu dispăruse. Într-o noapte a făcut febră mare și am dus-o la urgențe.

Doctorul m-a tras deoparte: — Dacă nu face operația urgent, riscă complicații grave.

I-am spus mamei în salon:
— Mamă, te rog… Nu mai am bani pentru alt credit. Te rog, lasă-mă să te ajut cum trebuie.

A plâns iar. — Mi-e rușine de tine, Radu. Am greșit. Dar mi-era atât de dor să trăiesc…

Am stat lângă ea toată noaptea. Am înțeles atunci că uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne pot răni cel mai tare — nu din răutate, ci din slăbiciune sau frică.

Până la urmă, mama a acceptat operația. Am făcut chetă printre rude și prieteni ca să acoperim restul costurilor. Eu am rămas cu ratele și cu o rană în suflet care încă nu s-a vindecat.

Mă întreb uneori: cât putem ierta celor dragi? Unde se termină sacrificiul și începe auto-distrugerea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?