Când am rugat-o pe bunica să-mi lase casa: O poveste despre iubire, încredere și familie

— Irina, tu chiar crezi că totul ți se cuvine? Vocea bunicii mele, Maria, răsuna aspru prin bucătăria mică, cu miros de supă de pui și mușcate la fereastră. Mâinile îi tremurau ușor pe cana de ceai, iar ochii ei albaștri, atât de blânzi altădată, mă priveau acum cu o durere pe care nu o mai văzusem niciodată.

Nu știam cum să-i spun altfel. Mă frământasem nopți la rând, mă întorsesem pe toate părțile în patul meu din camera copilăriei, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu există cuvinte potrivite când ceri ceva atât de greu: „Bunico, ai putea să-mi lași casa? Să o treci pe numele meu?”

Totul a început cu o frică. Frica de a rămâne pe drumuri. Părinții mei au plecat în Italia când aveam doar șapte ani. Au promis că se vor întoarce repede, dar anii au trecut și eu am rămas cu bunica. Ea m-a crescut, m-a dus la școală, mi-a făcut clătite duminica și mi-a șters lacrimile când ceilalți copii râdeau că nu am părinți acasă. Pentru mine, bunica era mama, tata și tot universul meu.

Dar acum, la douăzeci și șapte de ani, cu un job precar la farmacie și fără niciun sprijin real din partea părinților mei — care încă trimit bani „când pot” — simțeam că trebuie să mă asigur că nu voi pierde singurul loc pe care îl pot numi acasă. Casa asta bătrânească dintr-un sat de lângă Bacău era tot ce aveam.

— Irina, nu e așa simplu cum crezi tu…

Bunica ofta adânc. Am văzut cum își strânge mâinile noduroase în poală. Știam că nu-i place să vorbească despre moarte sau despre ce va fi „după”. Dar eu nu voiam să profit de ea. Voiam doar să fiu sigură că nu va veni nimeni să mă dea afară după ce ea nu va mai fi.

— Nu vreau să te supăr, bunico… dar dacă… dacă se întâmplă ceva cu tine? Ce fac eu atunci?

— Și ce crezi tu că o să facă mătușa-ta Lenuța? Sau unchiu-tău Costel? Crezi că or să stea cu mâinile în sân?

Aici era miezul problemei. Familia noastră era ca o oală sub presiune: toți zâmbeau la mesele de Paște, dar fiecare avea câte ceva de reproșat celuilalt. Mătușa Lenuța locuia la oraș și venea rar, dar mereu amintea că „mama are o casă mare”. Unchiul Costel bea cam mult și nu lucra nicăieri stabil, dar când venea vorba de moștenire, devenea brusc interesat.

— Bunico, eu nu vreau decât liniște. Nu vreau scandaluri după…

— Și crezi că dacă-ți dau casa acum o să fie liniște? O să vezi tu ce furtună se pornește!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să par lacomă sau nerecunoscătoare. Dar nici nu voiam să ajung ca tanti Viorica din sat, dată afară din casă de propriii copii după ce a murit soțul ei.

În zilele următoare, tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Bunica vorbea puțin, iar eu mă simțeam vinovată pentru fiecare privire tristă pe care mi-o arunca. Într-o seară, am auzit-o plângând în camera ei. M-am strecurat lângă ușă și am ascultat cum își vorbea singură:

— Doamne, ce-am făcut greșit? De ce trebuie să aleg între copii?

A doua zi dimineață, m-a chemat la masă.

— Irina, tu știi cât te iubesc eu pe tine. Dar casa asta nu e doar a mea. E a familiei noastre. Aici au crescut toți copiii mei. Dacă o dau doar ție… ceilalți or să mă urască.

— Dar eu am stat aici cu tine! Ei nici nu vin să te vadă!

— Știu… dar sângele apă nu se face.

Am izbucnit în plâns.

— Atunci ce rost are să fiu bună? Ce rost are să stau lângă tine dacă tot nu contează?

Bunica s-a ridicat încet și m-a luat în brațe. Am simțit cum îi tremură inima sub palma mea.

— Contează, draga mea. Dar uneori viața ne pune în fața unor alegeri imposibile.

În zilele care au urmat, discuțiile despre casă au devenit tot mai rare. Dar tăcerea dintre noi era grea ca plumbul. Mătușa Lenuța a aflat repede — cineva din sat i-a spus că „Irina vrea casa”. A venit val-vârtej într-o duminică și a început scandalul:

— Cum adică să-i dai casei Irina? Noi ce suntem? Nici nu te sună decât când are nevoie!

Unchiul Costel a venit beat și a urlat că „nimeni n-are dreptul să-l dea afară din casa lui maică-sa”.

Bunica s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă în hohote.

— Voi mă omorâți înainte de vreme! Vreți să mă vedeți sub pământ?

Atunci am simțit pentru prima dată rușine. Nu pentru că am cerut casa — ci pentru că am văzut cât rău poate face o simplă dorință de siguranță într-o familie unde iubirea e amestecată cu frică și neîncredere.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Bunica n-a mai pomenit nimic despre casă. Eu am început să caut chirie la oraș, dar inima mea rămâne aici, între pereții plini de fotografii vechi și miros de cozonac.

Uneori mă întreb: oare am greșit cerând ceea ce simțeam că mi se cuvine? Sau poate adevărata moștenire e altceva decât o casă? Poate e iubirea pe care o dăm — sau durerea pe care o lăsăm în urmă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E drept să ceri siguranță sau ar trebui să accepți că familia e mai importantă decât orice ziduri?