Când trecutul te ajunge din urmă: Povestea unei mame la nunta fiului prietenului său

— Mamă, te rog, vino cu mine! E important pentru mine, chiar dacă nu-l cunoști prea bine pe Vlad. Vocea lui Radu, fiul meu, era încărcată de o emoție pe care nu o mai auzisem de mult. Am oftat adânc, privind la rochia mea cea bună, atârnată pe umeraș. Nu era familia mea, nu erau prietenii mei. Dar pentru el… pentru el aș fi mers oriunde.

În biserică era agitație, miros de flori proaspete și parfumuri dulci. M-am așezat într-o bancă laterală, încercând să mă fac mică. Radu stătea lângă mine, strângându-mi mâna. — Mulțumesc că ai venit, mamă, mi-a șoptit. Am zâmbit forțat, încercând să nu mă gândesc la singurătatea care mă apăsa de când soțul meu plecase dintre noi.

Când ușile s-au deschis și mireasa a intrat, am simțit cum inima mi se oprește. Am recunoscut-o imediat, deși trecuseră ani buni: ochii aceia verzi, părul castaniu prins într-un coc elegant… era Ana-Maria, fiica surorii mele, Irina. Surorii cu care nu mai vorbisem de douăzeci de ani.

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Am vrut să fug, să dispar. Dar Radu m-a prins de mână și m-a privit îngrijorat. — Ești bine? Am dat din cap, incapabilă să scot un sunet. Cum era posibil? Cum ajunsese fiul meu să fie cel mai bun prieten cu nepotul meu, fără ca eu să știu?

Gândurile mi-au fugit înapoi în timp, la ultima ceartă cu Irina. O ceartă stupidă, dar care ne-a despărțit definitiv. Tata murise și ne-am certat pe moștenire: o casă bătrânească din satul bunicilor. Eu voiam să o vindem și să împărțim banii; ea voia să o păstreze pentru amintiri. Ne-am spus cuvinte grele, ne-am aruncat vina una pe alta pentru toate eșecurile vieții noastre. De atunci, niciun telefon, nicio scrisoare.

Am privit-o pe Ana-Maria cum mergea spre altar, radiind de fericire. Lângă ea era Irina, cu părul încărunțit la tâmple și ochii roșii de emoție. M-a văzut și a încremenit o clipă. Privirile ni s-au întâlnit și am simțit un val de rușine și dorință de împăcare care m-a copleșit.

După ceremonie, la restaurant, am încercat să mă ascund printre invitați. Dar Radu a venit hotărât spre mine: — Mamă, trebuie să-ți spun ceva… Vlad e vărul meu! Am aflat abia acum două luni, când am văzut o poză veche la el acasă. Nu știam cum să-ți spun…

M-am uitat la el șocată: — Și tu… nu mi-ai spus nimic?
— Am vrut să vă împac pe tine și pe Irina. Știu cât te doare tot ce s-a întâmplat.

În acel moment, Irina s-a apropiat ezitant. — Maria… putem vorbi?

Am ieșit împreună pe terasa răcoroasă. Am tăcut amândouă câteva minute, privind orașul luminat în depărtare.
— Nici nu știu cu ce să încep… a spus ea încet.
— Poate cu „îmi pare rău”, am răspuns eu, cu voce tremurată.
— Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus atunci. Pentru că nu te-am căutat după aceea.
— Și mie îmi pare rău… Am plâns mult după tine. Dar eram prea mândră ca să fac primul pas.

Irina a oftat și m-a luat de mână.
— S-au întâmplat atâtea… Mama a murit acum trei ani. Nici nu ai aflat…
Am simțit un gol în stomac.
— De ce nu m-ai sunat?
— Pentru că nu mai știam cum să te găsesc. Și pentru că mi-era teamă că nu vrei să mă vezi.

Lacrimile ne-au curs pe obraji fără rușine. Am vorbit ore întregi despre viețile noastre paralele: despre copiii noștri care crescuseră fără să știe că sunt veri buni, despre dorul de părinți și despre toate clipele pierdute din cauza orgoliului nostru prostesc.

La finalul serii, Ana-Maria și Vlad au venit la noi zâmbind.
— Mami, mă bucur atât de mult că sunteți aici amândouă! a spus Ana-Maria și ne-a îmbrățișat pe amândouă.

În drum spre casă, Radu m-a întrebat:
— Crezi că veți putea fi iar surori?
Am zâmbit trist:
— Poate nu vom recupera tot ce am pierdut… dar putem începe din nou.

Acum stau și mă gândesc: câte familii se destramă din cauza unor certuri fără rost? Cât de mult ne costă orgoliul? Oare dacă aș fi avut curajul să sun prima… cum ar fi fost viața mea azi?