Când familia devine povară: O cină care a schimbat totul

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l suport pe Darius în casa asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era deja trecut de ora nouă, iar masa din sufragerie era încă plină de farfurii neterminate, pahare răsturnate și resturi de mâncare. Tata stătea cu ochii în pământ, iar mama încerca să salveze aparențele, strângând tacâmurile cu mișcări nervoase.

Darius, verișorul meu, era acolo, pe fotoliul bunicului, cu picioarele urcate pe masă și cu o bere în mână. Râdea zgomotos la o glumă proastă spusă de el însuși, fără să-i pese că atmosfera era deja încărcată. De când rămăsese fără serviciu și fără casă, părinții mei îl primiseră la noi „temporar”. Doar că temporarul devenise deja șase luni de zile.

— Hai, măi, Ilinca, nu te mai supăra atâta! Ce mare lucru dacă am făcut puțină gălăgie? E sâmbătă seara! a spus el, ridicându-și sprâncenele cu un aer de superioritate.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era doar gălăgia. Era totul: hainele lui aruncate peste tot, vasele nespălate, lipsa oricărui ajutor prin casă. Dar cel mai mult mă durea lipsa de respect. În fiecare seară, aceeași poveste: Darius se comporta ca și cum totul i s-ar cuveni, iar părinții mei îi găseau mereu scuze.

— Ilinca, lasă-l, dragă… E greu pentru el acum, a încercat mama să mă liniștească, dar vocea ei era stinsă. Știam că și pe ea o deranja situația, dar nu avea curajul să spună nimic.

— Greu? Greu pentru el? Dar pentru noi cum e? Pentru mine? am izbucnit din nou. De când a venit el aici, nu mai am intimitate, nu mai pot să mă concentrez la facultate, nu mai pot să dorm noaptea!

Darius s-a ridicat brusc și s-a apropiat de mine. Mirosea a alcool și a tutun ieftin.

— Auzi la ea! Dacă nu-ți convine, du-te tu! Eu n-am unde să mă duc! a spus el pe un ton agresiv.

M-am retras instinctiv un pas în spate. Tata s-a ridicat și el, încercând să calmeze spiritele.

— Gata! Ajunge! Darius, te rog să vorbești frumos cu Ilinca. Și tu, Ilinca, hai să nu ne certăm de față cu toată lumea.

Dar nu mai puteam să tac. Simțeam că explodez dacă nu spun tot ce am pe suflet.

— Nu e corect! De ce trebuie să suport eu toate astea? De ce trebuie să-mi fie frică să vin acasă? De ce trebuie să mă simt ca o străină în propria mea casă?

Darius a râs disprețuitor.

— Vai de capul tău! Ce copil răsfățat…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Am plâns ore întregi. M-am gândit la toate momentele din copilărie când eu și Darius eram de nedespărțit. La verile petrecute la bunici, la râsetele noastre prin grădină. Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Ilinca… Nu știu ce să fac. E nepotul nostru… Dacă îl dăm afară, ce va zice lumea? Ce va zice sora mea?

Mi-am îmbrățișat mama și i-am șoptit:

— Dar ce va zice sufletul nostru dacă ne pierdem liniștea pentru cineva care nu ne respectă?

Au urmat zile tensionate. Darius devenea tot mai agresiv verbal. Într-o seară, după ce a spart un pahar și a început să țipe la tata că „nu-l ajutăm destul”, tata a cedat.

— Ajunge! Nu mai putem continua așa! Darius, ai o lună să-ți găsești alt loc unde să stai!

A fost prima dată când l-am văzut pe tata atât de hotărât. Darius a plecat trântind ușa după o lună de tăcere și reproșuri.

Casa noastră a redevenit liniștită, dar rănile au rămas mult timp deschise. Mama încă mai oftează când primește vești despre el. Eu încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu sigur că uneori trebuie să pui limite chiar și celor pe care îi iubești.

Mă uit acum în oglindă și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu povara unor relații toxice doar din frica de „ce va zice lumea”? Cât suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea noastră?