Când lumea mea s-a prăbușit: Povestea unei mame singure cu gemeni autiști

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Paul răsuna ca un ecou spart în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Gemenii țipau fiecare în colțul lor, iar eu simțeam cum mi se strânge inima de neputință. Am încercat să-l prind de mână, dar el s-a smuls și a trântit ușa cu o forță care a făcut să vibreze tot blocul.

Așa a început sfârșitul lumii mele. Într-o marți după-amiază, cu miros de supă uitată pe foc și cu două suflete mici care nu știau să spună „mamă”. Paul a plecat fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu Andrei și Vlad, gemenii noștri de patru ani, proaspăt diagnosticați cu autism sever.

Primele zile au fost un haos mut. Nu aveam timp să plâng. Vlad se lovea cu capul de perete când nu-i dădeam exact aceeași cană albastră la micul dejun. Andrei nu suporta niciun sunet — nici măcar foșnetul hârtiei igienice. Vecina de la trei, doamna Stanciu, bătea mereu în țevi: „Mai încet cu copiii ăia! Parcă sunteți la zoo!”

Am încercat să găsesc ajutor. Am sunat la Direcția pentru Protecția Copilului. Mi-au spus că lista de așteptare pentru terapie e de opt luni. „Sunt mulți copii ca ai dumneavoastră”, mi-a spus o voce plictisită la telefon. „Faceți ce puteți acasă.”

Mama a venit din Bacău să mă ajute, dar după două săptămâni a cedat nervos. „Ana, eu nu pot. Nu înțeleg ce au copiii ăștia. Pe vremea mea nu exista așa ceva. Poate i-ai răsfățat prea mult.” A plecat într-o dimineață fără să spună nimic, lăsând pe masă o bancnotă de 100 de lei și o iconiță.

Singurătatea era ca o ceață groasă care nu se ridica niciodată. Prietenele mele dispăruseră una câte una. „Ana, îmi pare rău, dar nu pot veni la tine, copiii mei se sperie de ai tăi.” Sau: „Hai că vorbim săptămâna viitoare!” Și nu mai sunau niciodată.

Într-o zi, am ieșit cu gemenii în parc. Vlad s-a aruncat pe jos și a început să urle când un băiețel i-a luat mingea. Andrei s-a ascuns sub o bancă și a început să-și fluture mâinile în aer. Două mame s-au uitat la mine cu milă amestecată cu dezgust.
— Nu-i poți educa deloc? — a întrebat una dintre ele, o femeie blondă cu geacă roșie.
— Au autism — am spus încet, simțind cum mi se taie respirația.
— Da’ ce-i aia? — a întrebat cealaltă.
Am plecat capul și am tras gemenii după mine spre casă.

Seara, când adormeam pe jumătate pe canapea, citeam pe telefon povești despre mame ca mine. Unele reușiseră să-și ducă copiii la terapie în străinătate. Altele scriau despre divorțuri, depresie și nopți nedormite. M-am întrebat dacă voi fi vreodată una dintre cele care reușesc.

Paul nu a mai sunat decât o dată, după două luni.
— Ana… nu știu ce să zic… Poate ar fi mai bine să-i dai la un centru specializat. Eu nu pot… Nu sunt făcut pentru asta.
— Sunt copiii tăi! — am țipat printre lacrimi.
A închis fără să răspundă.

Au trecut luni de zile până când am reușit să găsesc o terapeută tânără, Irina, dispusă să vină acasă pentru câteva ore pe săptămână. Nu aveam bani suficienți, dar am început să vând hainele vechi ale copiilor pe internet și să fac curățenie la vecini ca să pot plăti ședințele.

Irina era blândă și răbdătoare. Îl ținea pe Vlad în brațe când avea crize și îi vorbea lui Andrei despre stele și planete până când acesta începea să zâmbească timid. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt complet singură.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Vlad a venit la mine și mi-a pus mâna pe obraz. „Mama”, a șoptit încet. Am izbucnit în plâns și l-am strâns tare la piept. Era primul lui cuvânt către mine.

Dar viața nu s-a făcut brusc mai ușoară. Birocrația era un coșmar: dosare peste dosare pentru indemnizații care întârziau luni întregi; funcționari care mă priveau ca pe o povară; asistente care îmi spuneau că „poate ar fi mai bine să-i las la stat”.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Paul: „Îmi pare rău că am plecat. Nu știu dacă voi putea vreodată să fiu tată pentru ei sau soț pentru tine. Sper doar să mă ierți.”
Am rupt scrisoarea fără să o termin de citit.

Au trecut doi ani de atunci. Gemenii merg acum la o grădiniță specială din cartier. Vlad spune câteva cuvinte, Andrei desenează stele pe toate pereții casei. Eu lucrez part-time la un magazin alimentar și încă visez la o zi în care voi putea merge la teatru sau voi bea o cafea liniștită fără griji.

Uneori mă întreb dacă voi mai putea iubi vreodată sau dacă cineva va putea iubi o femeie ca mine — obosită, copleșită, mereu cu ochii roșii de nesomn. Dar apoi îi privesc pe băieții mei cum dorm îmbrățișați și simt că poate dragostea nu e ceea ce credeam eu că este.

Poate dragostea e doar puterea de a merge mai departe când toți ceilalți fug. Poate e curajul de a spera când nimeni nu-ți dă nicio șansă.

Voi ce credeți? Se poate vindeca inima după ce lumea ți-a fost sfâșiată? Mai există loc pentru iubire acolo unde totul pare pierdut?