Moștenirea care a sfâșiat două familii: Povestea mea despre iubire, lăcomie și iertare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ivana! Cum ai putut să accepți moștenirea? Tu știi ce înseamnă asta pentru noi? — vocea răgușită a lui Radu, fiul doamnei Anca, răsuna în holul casei noastre, iar ochii lui scânteiau de furie. Mâinile îi tremurau, iar soția lui, Mirela, stătea în spatele lui cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o trădătoare.

Îmi simțeam inima bătând nebunește. Darius încerca să-l calmeze, dar cuvintele lui se loveau de un zid de resentimente. — Radu, nu noi am cerut nimic. Doamna Anca a lăsat totul prin testament. Nici măcar nu știam… — Dar Radu nu voia să audă.

— Ați profitat de bunătatea mamei mele! Ați mințit-o, ați manipulat-o! — a urlat el, iar Mirela a început să plângă încet, cu lacrimi amare. M-am simțit mică, vinovată, deși știam că nu făcusem nimic rău. Dar cum să explici cuiva că nu ai cerut niciodată nimic și totuși ai primit totul?

Totul a început cu trei luni în urmă, într-o dimineață obișnuită de aprilie. Darius și cu mine locuiam într-un apartament modest din cartierul nostru vechi din București. Doamna Anca era vecina noastră de la etajul trei — o femeie în vârstă, singură, mereu elegantă, care ne aducea prăjituri și ne povestea despre tinerețea ei la Sinaia. Nu avea decât un fiu, Radu, care venea rar pe la ea și părea mereu grăbit sau iritat.

Într-o zi, am găsit-o pe doamna Anca căzută în fața ușii. Am chemat ambulanța, am stat cu ea la spital zile întregi și am avut grijă să nu-i lipsească nimic. Darius îi aducea flori, eu îi citeam din cărțile ei preferate. Ne-a spus atunci: „Voi sunteți copiii pe care nu i-am avut niciodată.” Am zâmbit jenată, fără să bănuiesc ce va urma.

Când a murit, la două săptămâni după externare, am plâns ca după o mamă. La notariat, am aflat că ne lăsase vila ei din Cotroceni — o casă veche, superbă, evaluată la peste 2 milioane de euro. Radu și Mirela au izbucnit atunci: „E imposibil! Mama nu ar fi făcut asta!”

De atunci, viața noastră s-a transformat într-un calvar. Prietenii ne-au întors spatele; rudele lui Darius au început să ne sune doar ca să afle „cum e să fii bogat peste noapte”. Vecinii ne priveau cu suspiciune. Pe stradă, Mirela mă oprea și îmi șoptea printre dinți: „Sper să nu dormi liniștită noaptea.”

Într-o seară, Darius m-a găsit plângând în bucătărie. — Ivana, nu e vina ta. Știi bine că Anca te-a iubit ca pe fiica ei. — Dar dacă au dreptate? Dacă am greșit undeva? — am șoptit eu. — Nu ai greșit cu nimic. Oamenii văd doar banii, nu văd sufletul.

Am încercat să vorbesc cu Radu. L-am invitat la o cafea în grădina vilei. A venit posomorât, cu ochii roșii de nesomn. — De ce ai făcut asta? — m-a întrebat direct. — Nu am făcut nimic. Doamna Anca a decis singură… — Nu mă minți! Ai profitat că era bătrână și singură! — Radu, știi bine că nu e adevărat! — am izbucnit eu. — Dacă ai fi fost mai prezent în viața ei… Poate ar fi simțit altfel.

A tăcut lung timp, apoi a spus: — Nu pot să te iert. Nu acum.

Zilele au trecut greu. În fiecare dimineață găseam scrisori anonime în cutia poștală: „Hoților!”, „Nu meritați nimic!”, „Sper să pierdeți tot!” Darius a vrut să vândă vila și să plecăm din țară. Eu nu puteam. Simțeam că dacă fugim, le dau dreptate tuturor celor care ne acuzau.

Într-o duminică ploioasă, am găsit-o pe Mirela stând pe treptele casei noastre. Plângea în hohote. M-am apropiat încet: — Ce s-a întâmplat? — Nu mai pot… Radu e distrus… Nu mai vorbește cu mine… Toată lumea ne urăște… Și eu te urăsc pe tine… dar nu știu de ce… Poate pentru că tu ai avut curajul să fii aproape de Anca când noi n-am putut…

Am îmbrățișat-o fără să spun nimic. Am plâns împreună mult timp.

După acea zi, ceva s-a schimbat între noi. Nu ne-am iertat complet niciodată, dar am început să vorbim. Am decis să donăm o parte din bani unui centru pentru bătrâni singuri. Am invitat familia Ancăi la parastasul de un an și le-am povestit despre ultimele zile ale mamei lor.

Nu știu dacă vreodată vor putea să mă privească fără ură sau suspiciune. Dar știu că am făcut tot ce am putut ca să nu las banii să ne distrugă sufletul.

Uneori mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletească? Și dacă ai pierde totul mâine, cine ar mai rămâne lângă tine?