Întoarcerea în orașul trădării – povestea Anei

— Ana, nu te mai întoarce niciodată aici! Ți-ai făcut destul rău! — vocea mamei răsuna încă în mintea mea, chiar și acum, când pașii mei răsunau pe trotuarul crăpat al orașului natal. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar aerul mirosea a frunze ude și a promisiuni nespuse. În mâna stângă strângeam cheia apartamentului bunicii, iar în dreapta tremuram ușor, ca și cum tot trecutul s-ar fi adunat în oasele mele.

Nu mai fusesem acasă de șapte ani. Plecasem la București după ce viața mea se făcuse țăndări într-o singură noapte. Atunci când am aflat că Irina, prietena mea din copilărie, îmi ascunsese cel mai dureros adevăr: că iubitul meu de atunci, Vlad, mă înșela chiar cu ea. Nu am avut curajul să mă uit în ochii lor. Am fugit. Am lăsat totul în urmă: părinți, prieteni, vise.

Acum, bunica nu mai era. Apartamentul ei mirosea a naftalină și a amintiri vechi. Am deschis geamul larg și am privit spre blocurile cenușii, unde fiecare colț ascundea o poveste pe care încercasem s-o uit. Telefonul a vibrat brusc: „Ne vedem la vechea cofetărie? Irina.”

Am ezitat. Sângele mi s-a răcit în vene. Dar ceva din mine voia să pună capăt fugii. Să aflu de ce. Să mă eliberez.

Cofetăria era aproape neschimbată: aceleași mese rotunde, aceleași perdele îngălbenite de timp. Irina stătea la o masă din colț, cu mâinile strânse în poală. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Ana… nu credeam că o să vii.

— Nici eu nu credeam că o să mă întorc vreodată aici, i-am răspuns cu voce joasă.

A urmat o tăcere grea. O priveam și încercam să regăsesc fata veselă cu care împărțeam secrete la colțul blocului. Dar chipul ei era brăzdat de regrete.

— Știu că nu merit să mă ierți… Dar trebuie să-ți spun adevărul. Tot adevărul.

Am simțit cum inima mi se strânge. Nu voiam să aud nimic. Și totuși, aveam nevoie.

— Vlad… nu a fost niciodată al meu. A fost doar o greșeală. El m-a mințit și pe mine. Mi-a spus că tu ai plecat deja, că nu-ți mai pasă… Am fost slabă, Ana. Am fost proastă și am pierdut totul.

Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Am vrut să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— De ce nu mi-ai spus atunci? De ce ai lăsat să cred că tu ai fost complice?

— Mi-a fost frică. Frică să nu te pierd definitiv. Dar te-am pierdut oricum…

Am ieșit din cofetărie fără să mă uit înapoi. Aerul rece m-a izbit în față ca o palmă. M-am plimbat ore întregi pe străzile orașului, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit în fața blocului unde crescusem. Pe scara veche, l-am întâlnit pe tata.

— Ana! Ce cauți aici? Credeam că nu vrei să ne mai vezi niciodată…

Vocea lui era aspră, dar ochii îi trădau dorul.

— Am venit pentru bunica… și pentru mine.

— Mama ta încă plânge nopțile pentru tine, știi?

Am simțit un nod în gât.

— Știu… Dar nu pot da timpul înapoi.

Tata m-a privit lung, apoi m-a tras într-o îmbrățișare stângace.

— Poate că nu putem schimba trecutul, dar putem încerca să-l înțelegem.

În acea noapte am dormit pentru prima dată liniștită după mulți ani. Dimineața am găsit un bilet sub ușă: „Te rog, lasă-mă să-ți explic totul până la capăt. Irina.”

Am acceptat să ne vedem din nou. De data asta am ascultat-o fără să o judec. Mi-a povestit despre depresia prin care trecuse după plecarea mea, despre cum orașul devenise pentru ea o colivie plină de priviri acuzatoare și șoapte pe la colțuri.

— Nici eu n-am avut curajul să plec ca tine, Ana… Am rămas aici și am plătit pentru greșeala mea zi de zi.

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru Irina. Poate că niciuna dintre noi nu fusese cu adevărat vinovată. Poate doar niște copii rătăciți într-un oraș prea mic pentru visele noastre mari.

În zilele următoare am început să repar relația cu părinții mei. Mama m-a luat într-o seară de mână și mi-a spus printre lacrimi:

— Te-am iubit mereu, Ana… Orice ai face, tot copilul meu rămâi.

Am plâns împreună mult timp. Am simțit cum zidurile dintre noi se dărâmau încet-încet.

Când am hotărât să plec din nou spre București, orașul nu mi s-a mai părut atât de ostil. Am îmbrățișat-o pe Irina înainte de plecare.

— Poate că nu vom mai fi niciodată ca înainte… dar vreau să știi că te iert.

Ea a zâmbit printre lacrimi:

— Și eu te iert pe tine… pentru că ai fugit fără să-mi dai șansa să-mi cer iertare.

În trenul spre București m-am uitat pe geam la câmpurile cenușii și m-am întrebat: Oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate doar pentru că ne e teamă să ne confruntăm cu trecutul? Poate că iertarea e singura cale spre libertate adevărată… Ce credeți voi?