Unde ai dispărut, mamă?

— Maria, iar ai uitat să iei pâine! vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit vechi care încă taie bine. Mă opresc în prag, cu sacoșa atârnând grea de mână și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e vorba de pâine, știu asta. Niciodată nu e doar despre pâine.

— Am avut o zi lungă la serviciu, mamă. Am uitat, îmi pare rău, răspund încet, dar știu că nu contează. Ea oftează și se întoarce la chiuvetă, spatele ei mic și încovoiat pare mai fragil ca niciodată. Mă uit la ea și nu o recunosc. Unde e femeia care mă certa când veneam acasă murdară de noroi? Unde e mama care râdea cu poftă la glumele mele proaste?

În ultima vreme, Elena — mama mea — a început să dispară. Nu fizic, ci altfel. E aici, în aceeași casă cu mine, dar între noi s-a așezat un zid gros de tăcere și neînțeles. Vorbim doar despre lucruri practice: ce trebuie cumpărat, cine duce gunoiul, când vine factura la gaze. Niciodată despre ce doare cu adevărat.

Seara, când mă așez lângă ea pe canapea, simt cum se retrage ușor, ca și cum prezența mea o incomodează. Privește la televizor cu ochii goi, iar eu mă întreb dacă vede ceva sau doar așteaptă să treacă timpul. Îmi amintesc de tata, cum stătea el pe același colț de canapea, cu ziarul în mână și o vorbă bună pentru fiecare dintre noi. De când a murit el, parcă și mama a început să se stingă încet.

Într-o seară, adun curajul să deschid subiectul:

— Mamă… ți-e dor de tata?

Ea tresare, ca și cum aș fi lovit-o peste față.

— Ce rost are să vorbim despre asta? E mort de zece ani. Trebuie să mergem înainte.

Dar eu nu pot merge înainte fără ea. Nu pot accepta că femeia care m-a crescut cu atâta dragoste acum nu mai vrea să vorbească nici măcar cu mine.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsare peste blocurile cenușii din cartierul nostru din București, o găsesc pe mama stând la masă cu o fotografie veche în mână. E poza noastră din vacanța la mare, eu aveam șapte ani și zâmbeam larg, iar ea mă ținea strâns de mână.

— Ți-ai amintit de poza asta? întreb încercând să par veselă.

Ea nu răspunde imediat. Își trece degetele peste chipul meu din fotografie și spune încet:

— Parcă era altă viață…

Mă așez lângă ea și pentru prima dată după mult timp simt că suntem aproape. Dar momentul trece repede. Se ridică brusc și începe să spele vasele care deja erau curate.

Încep să mă întreb dacă nu cumva eu sunt de vină pentru distanța asta. Poate că am fost prea ocupată cu serviciul, cu prietenii mei, cu viața mea. Poate că am uitat să fiu fiica ei atunci când avea cea mai mare nevoie de mine.

Seara aceea aduce o ceartă mocnită. Eu îi reproșez că nu vrea să vorbească cu mine, ea îmi spune că nu înțeleg nimic din ce simte o femeie bătrână care a rămas singură.

— Tu ai viața ta, Maria! Eu nu mai am nimic. Ce vrei de la mine?

— Vreau doar să fii aici! Să vorbești cu mine! Să nu te pierd…

Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Ea se uită la mine pentru prima dată cu adevărat și văd în ochii ei toată durerea lumii.

— Nu știu dacă mai pot… spune încet și iese din cameră.

După ce rămân singură, mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Îmi dau seama că nu știu cum să o ajut. Nu știu cum să repar ceva ce s-a rupt atât de adânc între noi.

Trec zile în care abia ne salutăm dimineața. Merg la serviciu ca un robot și mă întorc acasă unde mă așteaptă același zid rece. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mă întreabă la telefon:

— De ce nu te muți singură? Ai avea liniște…

Dar eu nu vreau liniște. Vreau mama mea înapoi.

Într-o zi, găsesc pe masa din bucătărie un bilet scris cu scrisul ei tremurat: „Maria, am ieșit la piață. Nu mă aștepta.”

E prima dată după luni întregi când face ceva fără mine. O urmăresc pe geam cum merge încet printre bătrânii din cartier, cu plasa ei veche de rafie. Mă gândesc cât de singură trebuie să se simtă printre atâția oameni.

Seara vine acasă obosită dar parcă mai împăcată. Îmi adun tot curajul și îi spun:

— Mamă, hai să mergem împreună la mare vara asta. Ca atunci când eram mică.

Se uită lung la mine și pentru o clipă văd o licărire de speranță în ochii ei.

— Poate… dacă mai avem timp…

M-am gândit mult la vorbele ei. Dacă mai avem timp? Timpul fuge pe lângă noi și nu ne întreabă niciodată dacă suntem pregătite să ne luăm rămas-bun.

Acum stau în camera mea și scriu aceste rânduri cu gândul la toate lucrurile pe care nu i le-am spus niciodată mamei mele. Oare câți dintre noi trăim lângă cei dragi fără să-i cunoaștem cu adevărat? Oare cât timp mai avem până când va fi prea târziu?

Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des: „Unde ai dispărut, mamă?” sau poate… „Unde am dispărut eu din viața ta?”