Între iertare și adevăr: Povestea mea cu Adina

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Țipătul Adinei a spart liniștea din sala de repetiții, iar ecoul vocii ei încă îmi răsună în minte. Era ultima repetiție înainte de finala concursului „Românii au Talent”, iar eu tocmai recunoscusem că am schimbat ordinea numerelor fără să o anunț. Nu am vrut să-i fac rău, dar presiunea era uriașă, iar eu simțeam că totul depinde de momentul meu.

Adina era mai mult decât colega mea – era prietena mea din copilărie, fata cu care am împărțit sandvișuri în pauzele de la școală și cu care visam să ajungem pe scenă. Dar în ultimele luni, ceva s-a rupt între noi. De când am intrat în concurs, părinții mei au început să pună presiune pe mine: „Vlad, trebuie să câștigi! E șansa ta să scapi de viața asta!” Tata lucra la combinat, mama era vânzătoare la magazinul din colț. Pentru ei, succesul meu era singura speranță.

— Vlad, nu înțelegi! Pentru mine nu e doar un concurs! E tot ce am! Adina plângea, iar eu nu știam ce să-i spun. Îmi venea să urlu că și pentru mine e la fel, dar nu voiam să par slab. În seara aceea am plecat acasă fără să ne luăm rămas-bun.

Acasă, mama mă aștepta cu ciorba fierbinte și privirea ei obosită.
— Ce-ai pățit, măi băiatule? Ai fața lungă ca o zi de post.
— Nimic, mamă. Doar oboseala.
Dar adevărul era că mă simțeam vinovat. Știam că am greșit față de Adina, dar nu puteam da timpul înapoi. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care ne-am susținut reciproc și la cât de ușor am lăsat ambiția să ne despartă.

A doua zi, la repetiții, Adina nici nu s-a uitat la mine. Am încercat să-i vorbesc:
— Adina, te rog… Hai să vorbim.
— Nu am ce să vorbesc cu tine. Ai ales deja ce contează pentru tine.

Finala a venit ca un vis urât. Am cântat fiecare separat, fără priviri complice sau zâmbete ascunse. Publicul a aplaudat, dar eu simțeam că am pierdut ceva mult mai important decât trofeul. Am ieșit pe locul doi, iar Adina nici măcar nu a ajuns pe podium. După gală, am încercat să-i spun că îmi pare rău.

— Adina, iartă-mă! Am greșit… Am fost egoist.
Ea m-a privit rece:
— Nu e vorba doar despre concurs, Vlad. E despre încredere. Și asta nu se repară cu un „îmi pare rău”.

Au trecut luni de zile în care nu ne-am vorbit deloc. Prietenii comuni încercau să ne împace, dar fiecare discuție se termina cu reproșuri și tăceri apăsătoare. Tata mă întreba mereu:
— Ce-ai făcut cu fata aia? Erați ca frații!
Nu știam ce să-i răspund. Simțeam că am pierdut-o definitiv.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am văzut-o pe Adina la metrou. Stătea pe o bancă, cu ochii pierduți în telefon. M-am apropiat timid:
— Adina… Putem vorbi?
Ea a oftat și mi-a făcut loc lângă ea.
— Ce mai vrei, Vlad?
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
— Vreau doar să-ți spun încă o dată că îmi pare rău. Știu că nu pot schimba ce s-a întâmplat, dar… mi-e dor de prietenia noastră.
Ea m-a privit lung, apoi a zâmbit trist:
— Știi ce doare cel mai tare? Că ai ales să nu ai încredere în mine atunci când conta cel mai mult.

Am stat acolo minute bune fără să spunem nimic. Oamenii treceau grăbiți pe lângă noi, iar ploaia bătea în geamurile stației ca un metronom al regretelor mele.

— Vlad, poate într-o zi o să pot să te iert cu adevărat. Dar acum… încă doare.
Am dat din cap și am plecat fără să mai spun nimic. În seara aceea am ajuns acasă și m-am uitat la pozele noastre vechi: două fețe zâmbitoare, două inimi pline de speranță.

De atunci au trecut alte luni. Viața merge înainte – am început să predau chitară copiilor din cartier și încerc să-mi fac un rost fără să mai calc peste sufletele altora pentru succesul meu. Dar rana dintre mine și Adina încă nu s-a vindecat.

Mă întreb uneori: merită oare succesul dacă îl plătești cu prietenia cuiva drag? Poate fi iertarea reală sau rămâne mereu o cicatrice pe suflet?