Între dragoste și reproș: Povestea unei mame românce

— Mama, nu vreau să te superi, dar uite la soacra mea cum ne ajută… Tu nici măcar nu poți să ne dai un ban când avem nevoie.

Cuvintele Anei au căzut peste mine ca o ploaie rece, deși eram deja udă până la piele după drumul de la piață. Mâinile îmi tremurau pe sacoșa cu cartofi, iar inima mi se strângea ca o haină uitată în ploaie. M-am uitat la ea, fetița mea, singura mea bucurie, și nu am recunoscut-o. Avea ochii plini de reproș, nu de dragoste.

— Ana, știi bine că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere… Am făcut tot ce am putut pentru tine, am muncit până mi-au crăpat palmele, am renunțat la tot ce mi-am dorit vreodată…

Ea a oftat și s-a uitat pe fereastră, evitându-mi privirea. În camera mică mirosea a supă de pui și a tristețe. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai pot trece.

Am născut-o pe Ana târziu, după ce toți medicii îmi spuseseră că nu voi putea avea copii. Soțul meu, Ion, a murit când ea avea doar trei ani. De atunci, am fost doar noi două. Am lucrat la croitorie zi și noapte, am cusut rochii pentru toate fetele din sat, dar niciodată nu am avut destul. Când Ana a vrut să meargă la facultate la București, am vândut verigheta și televizorul ca să-i plătesc chiria primele luni.

Anii au trecut repede. Ana s-a măritat cu Vlad, un băiat bun dintr-o familie înstărită. Socrii ei au o casă mare în oraș și afaceri prospere. De fiecare dată când îi vizitez, mă simt mică și stingheră printre mobilele scumpe și parfumurile fine. Ei îi dau bani pentru orice: pentru vacanțe, pentru copil, pentru haine. Eu nu pot decât să-i aduc o plăcintă cu mere sau o pereche de șosete tricotate.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu nepoțica, Mara. Fetița s-a aruncat în brațele mele:

— Bunico, ai făcut plăcintă?

Am zâmbit larg și i-am șters obrajii cu șorțul. Dar Ana stătea în prag cu brațele încrucișate.

— Mama, Vlad vrea să schimbăm mașina. Ai putea să ne ajuți măcar cu ceva?

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Cum să-i spun că abia am bani de pâine? Cum să-i spun că uneori stau pe întuneric ca să plătesc facturile?

— Nu pot, Ana… Dacă aș putea, ți-aș da totul…

A oftat din nou și a plecat fără să mă privească. Mara s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Bunico, de ce e mama supărată?

Am strâns-o la piept și am simțit cum lacrimile îmi curg pe față.

În serile lungi de iarnă stau singură în bucătărie și mă întreb unde am greșit. Poate că am fost prea dură uneori. Poate că nu i-am spus destul de des cât de mult o iubesc. Poate că nu am știut să-i arăt că dragostea mea valorează mai mult decât banii socrilor ei.

Într-o zi, am primit un telefon de la Ana:

— Mama, Mara are febră mare. Poți veni?

Am alergat cât am putut de repede prin ploaie până la blocul lor. Am stat lângă patul Marei toată noaptea, i-am pus comprese reci pe frunte și i-am cântat încet cântecul pe care i-l cântam Anei când era mică.

Dimineața, Ana m-a privit altfel. Obosită, dar recunoscătoare.

— Mulțumesc, mama… Nici nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.

Am zâmbit trist:

— Eu mereu voi fi aici pentru tine, Ana. Chiar dacă nu pot să-ți dau bani sau case…

A venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că zidul dintre noi s-a crăpat puțin.

Dar știu că rana rămâne. Știu că lumea asta pune preț pe bani mai mult decât pe suflet. Și mă doare că fiica mea vede asta.

Mă întreb adesea: oare dragostea unei mame poate fi măsurată în bani? Oare sacrificiile mele au fost în zadar? Sau poate încă mai e timp să ne regăsim una pe cealaltă?