O noapte de furtună și un copil la ușă – Unde am greșit ca mamă?

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Cum ai putut să pleci fără să spui nimic? Ți-am căutat urmele ani întregi!

Cuvintele mi se rostogoleau în minte, dar nu le-am spus niciodată cu voce tare. În acea noapte de mai, ploaia bătea cu furie în geamuri, iar vântul răsturna ghivecele de pe balcon. Tocmai mă pregăteam să sting lumina din bucătărie când am auzit bătăi disperate în ușă. Am tresărit. Cine să fie la ora asta? Am deschis cu inima bătându-mi nebunește și am văzut-o: Irina, fiica mea, pe care nu o mai văzusem de aproape șase ani. Era udă leoarcă, cu ochii roșii și obrajii scobiți. În brațe ținea o fetiță mică, înfășurată într-o păturică roz.

— Mamă… te rog, ai grijă de ea. Eu nu pot… nu pot acum…

Apoi a lăsat copilul pe prag, mi-a aruncat o privire sfâșiată și a fugit în noapte, înghițită de ploaie și întuneric. Am rămas împietrită, cu fetița plângând în brațele mele, fără să știu dacă să alerg după Irina sau să mă ocup de micuță. Am ales-o pe ea. Am intrat în casă, am închis ușa și am început să-i șoptesc cuvinte de alinare, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

A doua zi dimineață, totul părea un vis urât. Dar păturica roz și ochii mari ai nepoatei mele erau cât se poate de reali. Am numit-o Ana-Maria, după mama mea. Nu știam nimic despre ea: ce-i place, ce nu-i place, dacă are alergii sau dacă îi e frică de întuneric. Tot ce știam era că trebuie să fiu puternică pentru ea.

Soțul meu, Sorin, a venit acasă mai devreme decât de obicei. Când a văzut copilul, a rămas mut.

— E… a Irinei? a întrebat el cu voce stinsă.

— Da. A venit azi-noapte și… a lăsat-o aici.

Sorin s-a prăbușit pe scaun și și-a acoperit fața cu mâinile. Nu am mai vorbit mult în ziua aceea. Fiecare era prizonierul propriei vinovății. Eu mă întrebam unde am greșit ca mamă, el ca tată. Cum am ajuns aici? Cum am pierdut-o pe Irina?

În zilele care au urmat, am încercat să ne adaptăm la noua realitate. Ana-Maria era un copil blând, dar speriat. Se trezea noaptea plângând și striga „mami!” cu o disperare care-mi sfâșia sufletul. Încercam să-i alin durerea cu povești și cântece vechi, dar simțeam că nu sunt suficientă.

Vecinii au început să bârfească. „Ați auzit? S-a întors fata lor, dar numai ca să-și lase copilul!” „Ce fel de mamă face așa ceva?” M-am simțit judecată, rușinată, de parcă vina Irinei era și a mea.

Într-o seară, când Ana-Maria adormise în brațele mele, Sorin a spart tăcerea:

— Poate că ar trebui să mergem la poliție… Să spunem ce s-a întâmplat.

— Și ce să le spunem? Că fiica noastră ne-a abandonat copilul și a dispărut din nou? O vor căuta ca pe o infractoare! Nu pot face asta…

— Dar dacă are nevoie de ajutor? Dacă e în pericol?

Am izbucnit în plâns. Nu știam ce e mai bine: să o protejez sau să o salvez împotriva voinței ei?

În fiecare zi mă uitam la Ana-Maria și vedeam chipul Irinei când era mică: aceiași ochi verzi, același zâmbet timid. Îmi aminteam cum îi promiteam că voi fi mereu lângă ea, orice s-ar întâmpla. Și totuși, nu am fost acolo când a avut cea mai mare nevoie de mine.

Am început să caut răspunsuri în trecut. Mi-am adus aminte de certurile noastre din adolescență: eu voiam ca Irina să urmeze medicina, ea visa la arte plastice. Îi interzisesem să iasă cu Vlad, băiatul acela rebel din cartier. Poate am fost prea strictă? Poate n-am ascultat-o destul?

Într-o zi am găsit o scrisoare ascunsă printre hainele Irinei rămase în dulap:

„Mamă,
Știu că nu mă vei ierta niciodată pentru ce am făcut. Dar nu mai pot trăi cu atâta presiune. Simt că nu sunt suficientă pentru voi. Dacă într-o zi mă vei căuta, sper să mă găsești fericită…”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Fiecare cuvânt era o rană deschisă. Am realizat că poate niciodată nu i-am spus cât de mult o iubesc exact așa cum este.

Au trecut luni de zile fără nicio veste de la Irina. Ana-Maria a început să-mi spună „mamaie” și să se agațe de mine oriunde mergeam. Într-o seară ploioasă, aproape identică cu cea în care totul s-a schimbat, am primit un mesaj anonim: „Sunt bine. Ai grijă de ea. Te iubesc.”

Nu știu dacă era Irina sau doar cineva care voia să-mi dea speranță. Dar am simțit pentru prima dată că poate există o cale spre iertare.

Acum trăiesc fiecare zi cu gândul la greșelile trecutului și la șansa unui nou început alături de Ana-Maria. Încerc să fiu mama pe care n-am reușit să fiu pentru Irina – blândă, răbdătoare, prezentă.

Mă întreb adesea: oare putem repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi? Sau uneori tot ce putem face este să iubim mai mult pe cei care ne-au rămas aproape?