Fără întoarcere: Povestea unei mame care a trebuit să plece

— Nu pot, mamă! Nu pot să o iau acasă! am urlat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce asistenta îmi întindea fetița învelită într-o păturică roz. Mama mă privea cu ochii mari, plini de neîncredere și furie. — Irina, nu ai cum să faci asta! E copilul tău! Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună tata?

Am simțit cum pereții salonului se strâng în jurul meu. Mirosul de dezinfectant, plânsetele altor nou-născuți, privirile aspre ale asistentelor — toate mă apăsau ca o povară pe care nu mai puteam s-o duc. Aveam doar douăzeci de ani și niciun sprijin. Tatăl copilului, Radu, dispăruse din peisaj încă din luna a patra de sarcină, după ce i-am spus că sunt însărcinată. „Nu e al meu”, mi-a spus atunci, cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru.

Mama a încercat să mă convingă să păstrez copilul. Tata nici nu a vrut să audă de rușinea asta. „Ai făcut-o, tu să-ți porți crucea!” mi-a spus într-o seară, când am ajuns acasă cu burta la gură și ochii umflați de plâns. Nu am avut cui să cer ajutor. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una, ca și cum sarcina mea era o boală molipsitoare.

În ziua nașterii, am simțit că mă prăbușesc sub greutatea tuturor deciziilor greșite pe care le-am făcut. Am născut repede, cu dureri cumplite, dar când am văzut fetița… ceva s-a rupt în mine. Era atât de mică și neajutorată! Dar în același timp, am simțit că nu pot fi mama de care avea nevoie. Nu aveam bani, nu aveam casă, nu aveam nici măcar dragostea părinților mei.

— Doamnă Irina, trebuie să semnați aici dacă vreți să o lăsați în grija statului, mi-a spus asistenta socială, cu o voce rece, obișnuită cu astfel de cazuri. Am semnat tremurând, cu mâinile reci ca gheața. Mama a ieșit din spital fără să se uite la mine. Tata nu a venit deloc.

Au trecut ani de atunci. M-am mutat la București și am încercat să-mi construiesc o viață nouă. Am lucrat ca vânzătoare la un magazin alimentar din Drumul Taberei, apoi ca menajeră la o familie bogată din Cotroceni. În fiecare noapte visam chipul fetiței mele și mă întrebam dacă e bine, dacă cineva o iubește așa cum eu nu am putut s-o fac.

Într-o zi, la magazin a intrat o femeie cu o fetiță de vreo șapte ani. Fetița avea părul blond și ochii verzi — exact ca ai mei. M-am blocat pentru o clipă și am simțit cum inima mi se oprește. Am vrut să o întreb ceva, orice — dar nu am avut curaj. Poate era doar o coincidență. Poate era chiar ea.

Seara aceea am plâns până târziu. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă ar fi fost mai bine să o iau acasă și să trăim amândouă în lipsuri, dar împreună. Sau poate că i-am dat o șansă la o viață mai bună.

Mama m-a sunat după mulți ani. Era bolnavă și singură. „Irina, te rog să vii acasă”, mi-a spus cu voce stinsă. Am mers la ea și am găsit-o schimbată — mai blândă, mai împăcată cu trecutul. Am vorbit ore întregi despre tot ce s-a întâmplat. „Poate că nu te-am susținut atunci cum trebuia”, mi-a spus printre lacrimi. „Dar nici eu nu știam ce să fac.”

Tata murise între timp, fără să-mi spună vreodată că mă iartă.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Direcția pentru Protecția Copilului: „Aveți dreptul să solicitați informații despre copilul dumneavoastră.” Am stat cu hârtia în mână ore întregi. Să aflu? Să risc să-i dau peste cap viața? Sau să rămân cu taina mea?

Am decis să scriu înapoi și am aflat că fetița fusese adoptată de o familie din Ploiești. Avea note bune la școală și era pasionată de desen. Am primit chiar și un desen făcut de ea: un copac mare sub care stau două siluete — una mare și una mică — ținându-se de mână.

Am plâns ca niciodată până atunci.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră mică din București. Viața mea nu e perfectă, dar încerc să merg mai departe. Încerc să mă iert pentru decizia luată atunci, chiar dacă uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare ce-ar fi fost dacă?

Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările grele ale vieții. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? E vreodată prea târziu pentru iertare?