Casa de la țară și adevărul care a ieșit la iveală

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să tac! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam pe fereastra mică a bucătăriei, unde ploaia bătea ritmic în geam. Era a treia zi de când venisem la casa de la țară, iar tensiunea dintre mine și soacra mea, Mariana, crescuse ca o buruiană năpraznică.

Vlad, soțul meu, stătea la masă cu capul în mâini. — Te rog, Ana, încearcă să nu-i dai apă la moară. Știi cum e mama…

— Știu prea bine! Dar nu mai pot să suport cum mă tratează. Parcă tot timpul caută să mă prindă cu ceva. Azi dimineață mi-a spus că nu știu să fac mămăligă, că nu sunt o femeie adevărată dacă nu știu să îngrijesc o casă la țară. Și tu ai stat acolo, fără să spui nimic!

Vlad a oftat adânc. — Nu vreau să mă cert cu ea. Știi că are problemele ei…

Problemele ei! Mereu aceeași scuză. Mariana era genul acela de femeie care nu accepta nimic din ce nu era făcut după regulile ei. De când ne-am mutat împreună temporar, după ce am cumpărat casa asta veche din satul bunicilor lui Vlad, fiecare zi era o luptă surdă între mine și ea. Fiecare gest al meu era analizat, fiecare vorbă interpretată.

În seara aceea, după ce am strâns masa și am spălat vasele — evident, sub privirea critică a Marianei — am ieșit pe prispă să iau aer. Mirosea a pământ reavăn și a iarbă cosită. Am auzit ușa scârțâind în urma mea.

— Ana, vreau să vorbesc cu tine, a spus Mariana pe un ton tăios.

M-am întors spre ea, încercând să-mi păstrez calmul.

— Spuneți.

— Nu cred că ești potrivită pentru Vlad. Nu cred că ești femeia care să-i poată oferi ce are nevoie. Uite-te la tine! Nu știi să faci nimic ca lumea! Nici măcar nu ai copii după atâția ani!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Subiectul copiilor era dureros pentru mine și Vlad. Încercasem ani de zile, fără succes. Mariana știa asta și totuși nu ezita să răsucească cuțitul în rană.

— Credeți că nu-mi doresc? am șoptit printre dinți. Credeți că nu mă doare?

— Nu mă interesează ce simți tu! Eu vreau nepoți! Vreau ca Vlad să fie fericit!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am fugit în cameră și m-am prăbușit pe pat, plângând în hohote. Vlad a venit după mine.

— Ce s-a întâmplat?

I-am spus totul printre sughițuri. Vlad s-a încruntat.

— Ajunge! Mâine plecăm acasă!

Dar dimineața următoare a venit cu o surpriză neașteptată. Mariana nu era nicăieri. Am găsit-o în grădină, stând pe o bancă, cu privirea pierdută.

— Mama… ce faci aici?

Mariana s-a uitat la noi cu ochii roșii de plâns.

— Am greșit… Am greșit mult față de voi…

Nu-mi venea să cred ce aud. Mariana? Să recunoască vreodată că a greșit?

— De ce spuneți asta? am întrebat eu încet.

Mariana a început să povestească despre copilăria lui Vlad, despre cât de greu i-a fost singură după ce soțul ei a murit într-un accident stupid la combinat. Despre cum toată lumea din sat o judeca pentru orice decizie și despre frica ei de a nu-și pierde fiul.

— Mi-e teamă că dacă nu am control asupra vieții voastre, o să rămân singură… O să rămân fără rost…

Am simțit cum furia mea se topește puțin câte puțin. Mariana nu era doar o soacră dificilă; era o femeie rănită, speriată de singurătate.

— Mama, nu trebuie să vă fie teamă de noi. Dar trebuie să ne lăsați să fim fericiți în felul nostru, i-a spus Vlad blând.

A urmat o tăcere lungă. Apoi Mariana s-a ridicat și m-a privit direct în ochi.

— Ana… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus aseară. Poate n-o să mă poți ierta niciodată… Dar vreau să încercăm să fim o familie adevărată.

Am dat din cap încet. Nu era ușor să uiți anii de critici și reproșuri, dar pentru prima dată am simțit că există speranță.

În acea zi am stat toți trei la masă și am vorbit deschis despre tot ce ne apăsa pe suflet. Am plâns, am râs și am făcut planuri pentru viitor. Casa de la țară devenise martorul unei împăcări neașteptate.

Acum, când privesc înapoi la acea vacanță plină de furtuni — atât afară cât și în sufletul nostru — mă întreb: câte familii trăiesc cu adevăruri nespuse și răni nevindecate? Oare câți dintre noi avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat?