„Nu mai pot fi sluga nimănui: Adevărul pe care l-am ascuns prea mult timp”

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei ei reci, unde mirosul de supă de pui se amesteca cu cel de medicamente uitate pe masă. Mâinile îmi erau roșii de la spălatul vaselor, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care nu le mai puteam ascunde. Ea s-a uitat la mine cu mirare, ca și cum nu ar fi înțeles ce spun. — Ce-ai pățit, Lenuța? De ce țipi la mine? Eu doar te-am rugat să-mi aduci niște pâine și lapte de la magazin. Nu e mare lucru…

Dar pentru mine era. Era picătura care umplea paharul după ani întregi în care am fost „fata bună la toate” pentru toți: pentru soțul meu, pentru copiii mei, pentru vecini, pentru părinții mei bătrâni și, mai ales, pentru doamna Maria. De când soțul ei murise, eu îi făceam cumpărăturile, îi plăteam facturile, îi schimbam pansamentele la piciorul bolnav. Fiica ei, Irina, venea din București doar de sărbători sau când avea nevoie să-și lase copiii la bunica. În rest, telefonul suna rar și scurt: „Mamă, ești bine? Lenuța te ajută, nu-i așa?”

În acea zi, însă, simțeam că mă sufoc. Copiii mei aveau nevoie de mine acasă: băiatul cel mic făcuse febră peste noapte, iar fata cea mare plângea că nu are cine s-o ajute la teme. Soțul meu, Viorel, mă certa mereu că stau prea mult pe la vecini și că las casa vraiște. — Nu ești sluga nimănui! îmi spunea el cu voce aspră. Dar eu nu puteam să-l ascult. Îmi era milă de doamna Maria. Îmi aminteam cum mă ajutase când eram însărcinată și nu aveam bani de medicamente.

— Lenuța, dacă tu nu mă ajuți, cine să mă ajute? Irina are serviciu greu la București… Nu vrei să fii tu ca fata mea? mi-a spus într-o zi cu ochii umezi.

Și am fost. Ani la rând am fost fata ei. Dar nimeni nu m-a întrebat dacă pot sau dacă vreau. Nimeni nu a văzut cât de greu îmi era să mă împart între toți și toate. În acea zi, când am ridicat vocea la ea pentru prima dată, am simțit că mă prăbușesc sub propria vinovăție.

— Îmi pare rău… Nu vreau să vă supăr… Dar nu mai pot! am spus încet, cu capul plecat.

Doamna Maria a tăcut o vreme. Apoi a început să plângă încet, ca un copil pedepsit. — Toți mă lasă singură… Toți mă uită…

Am plecat acasă cu inima grea. Pe drum m-am întâlnit cu vecina Viorica, care m-a privit lung: — Ce-ai pățit? Pari că ai văzut fantome!

— Am spus nu… Pentru prima dată în viața mea am spus nu!

Viorica a râs amar: — Să vezi ce vorbe or să iasă prin sat… Că Lenuța nu mai ajută pe nimeni! Că s-a schimbat…

Acasă, Viorel m-a întâmpinat cu o privire bănuitoare: — Ai terminat cu bătrâna? Poate te ocupi și de noi!

M-am simțit prinsă între două lumi: una care cerea mereu de la mine și alta care mă acuza că dau prea mult altora. Copiii mei se uitau la mine cu ochi triști: — Mami, stai și cu noi azi?

În seara aceea am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am gândit la mama mea, care mereu spunea: „Femeia trebuie să fie ca apa: să se strecoare peste tot unde e nevoie.” Dar eu simțeam că mă evapor.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la Irina:
— Lenuța, mama mi-a spus că ai certat-o. Cum poți să fii așa de rea? Ea are doar pe tine!

— Irina, eu am și eu familie… Nu mai pot face totul singură…

— Dacă nu vrei să o ajuți, spune! Nu trebuie să te prefaci că-ți pasă!

Am închis telefonul tremurând. În sat deja se știa: „Lenuța s-a răcit de bătrână.” Unii mă priveau cu milă, alții cu reproș. Doar Viorica mi-a spus într-o zi:
— Să știi că ai făcut bine! Femeia trebuie să știe când să spună stop. Altfel te pierzi pe tine.

Dar eu nu eram sigură că am făcut bine. Mă simțeam vinovată față de toată lumea. Doamna Maria nu m-a mai chemat o vreme. Când ne-am întâlnit pe uliță, mi-a întors spatele.

Au trecut săptămâni până când Irina a venit din București și a stat trei zile cu mama ei. Apoi a plecat grăbită și mi-a lăsat un bilet în cutia poștală: „Dacă poți, treci pe la mama din când în când.”

Am intrat într-o zi la doamna Maria cu sufletul strâns:
— Bună ziua… Aveți nevoie de ceva?
Ea s-a uitat la mine lung:
— Nu vreau să te mai necăjesc… Dar dacă vrei să stai puțin de vorbă cu mine…

Am stat atunci lângă ea pe pat și am vorbit despre flori și despre vreme. Fără cereri, fără reproșuri.

Viața a mers mai departe. Am început să-mi văd mai mult de familia mea. Seara citeam povești copiilor mei și făceam plimbări cu Viorel prin grădină. Dar uneori mă trezeam noaptea cu inima strânsă: oare am făcut bine? Oare nu sunt egoistă?

Poate că fiecare femeie ar trebui să știe când să spună „ajunge”, fără să se simtă vinovată. Dar oare putem vreodată să ne eliberăm cu adevărat de povara asta?

Ce înseamnă să fii bun cu ceilalți fără să te pierzi pe tine? Voi cum ați proceda?