Umbra prânzului: O poveste despre încredere și dezamăgire într-o fabrică din România

— Radu, mă ajuți și pe mine cu prânzul azi? Am uitat portofelul acasă, promit că-ți dau banii mâine, zise Marian, cu ochii lui mari și vocea aceea care mereu părea sinceră.

Eram la cantina fabricii, mirosul de ciorbă de burtă și sarmale se amesteca cu zgomotul vesel al colegilor. Era ora 12:30, iar eu, ca șef de tură, simțeam mereu presiunea să fiu un exemplu. Nu era prima dată când cineva mă ruga să-l ajut cu ceva mărunt, dar Marian… Marian era altfel. Mereu glumeț, mereu gata să sară în ajutor. Am scos portofelul fără să clipesc și am plătit două meniuri.

— Lasă, Marian, nu-i problemă. Știi că nu mă supăr pentru atâta lucru.

A zâmbit larg și a dat din cap recunoscător. Am mâncat împreună, povestind despre meciul de aseară și despre cât de greu e să găsești o bonă bună pentru copii. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.

A doua zi, Marian nu a venit la muncă. Am întrebat la resurse umane — concediu medical. O săptămână mai târziu, tot nu apăruse. Începusem să mă simt prost: nu pentru cei 35 de lei dați pe prânzul lui, ci pentru că simțeam că am fost păcălit. În fiecare zi, la masă, colegii glumeau:

— Radu, azi cine te mai roagă să-i plătești prânzul?

Râdeam cu ei, dar în sufletul meu se adunau întrebări. De ce am fost atât de naiv? De ce am crezut că toți oamenii sunt ca mine?

După două săptămâni, Marian s-a întors. L-am întâlnit pe hol, între două schimburi.

— Salut, Marian! Ești bine? Ai avut ceva serios?

A evitat privirea mea.

— Eh, nimic grav… niște probleme acasă. Mulțumesc că ai întrebat.

A trecut pe lângă mine fără să spună nimic despre bani. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba despre suma aceea mică — era vorba despre principiu. Despre respect. Despre faptul că eu i-am întins mâna și el a uitat.

Seara, acasă, i-am povestit soției mele, Irina.

— Radu, tu mereu ai fost prea bun cu toată lumea. Poate ar trebui să fii mai atent cu cine îți dai încrederea…

M-am enervat. Nu voiam să cred că lumea e atât de rea. Dar în zilele următoare am început să observ altfel lucrurile la fabrică. Colegii vorbeau pe la colțuri despre cine și-a luat avans pe salariu și nu l-a mai dat înapoi, despre cine a plecat cu scule acasă „împrumutate”. Parcă toți aveau o poveste despre cineva care a profitat de bunătatea altuia.

Într-o zi, la pauza de țigară, l-am prins pe Marian singur.

— Marian, știi… prânzul acela… ai uitat?

A oftat și a scos portofelul.

— Scuză-mă, Radu. Am avut multe pe cap. Uite banii.

Mi-a întins bancnota mototolită. Am luat-o fără să spun nimic. Dar ceva se schimbase între noi. Nu mai era gluma aceea caldă când ne întâlneam pe holuri. Nu mai era încrederea aceea oarbă.

În următoarele luni am devenit mai rezervat cu toți colegii. Când cineva îmi cerea ajutorul, mă gândeam de două ori înainte să spun „da”. Unii au observat schimbarea:

— Ce-i cu tine, Radu? Parcă nu mai ești tu…

Nu le-am spus adevărul. Mi-era rușine să recunosc cât de tare m-a afectat un gest atât de mic. Dar adevărul era că mă simțeam trădat. Și nu doar de Marian — ci de mine însumi, pentru că am crezut că lumea e altfel decât este.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am rămas peste program să termin niște rapoarte. Pe hol era liniște, doar ecoul pașilor mei răsuna printre ușile închise. M-am oprit la geam și am privit luminile orașului. M-am gândit la tata — el lucra la combinatul chimic din orașul natal și mereu spunea: „Radu, ai grijă cui îi dai mâna ta.”

Atunci am înțeles: nu suma contează, ci lecția. Încrederea e ca o bancnotă nou-nouță — dacă o mototolești o dată, oricât ai încerca s-o netezești, tot rămâne șifonată.

A doua zi dimineață am intrat în birou și am găsit pe masă o pungă cu două merdenele calde și un bilet: „Scuze pentru tot. Prietenia e mai scumpă decât orice prânz.” Semnat: Marian.

Am zâmbit amar și am împărțit merdenelele cu colega mea de birou, Ioana.

Acum mă întreb: oare cât valorează încrederea într-o lume în care fiecare e pentru el? Merită să mai credem în oameni sau trebuie să ne ridicăm ziduri în jurul inimii?