Liniștea furată de la malul lacului: Povestea mea despre curajul de a spune „nu”

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce vasele nespălate se adunau pe blat și vocea mamei lui răsuna încă în capul meu: „Așa nu se face ciorba, dragă! La noi în familie se pune leuștean, nu pătrunjel!”

Radu m-a privit neputincios. Era la fel de obosit ca mine, dar nu avea curajul să-i spună mamei sale să nu mai vină neanunțată. Ne mutaserăm de doar șase luni la marginea Lacului Snagov, într-o casă mică, albă, cu grădină și vedere spre apă. Visasem la liniște, la seri cu vin pe terasă și dimineți în care să aud doar păsările. Dar liniștea noastră fusese invadată de rudele care veneau ca la pensiune.

Prima dată a venit mama mea, Ileana. „Ce frumos e aici! Dar nu-i cam pustiu? Să nu vă plictisiți!” Apoi a venit sora lui Radu, Simona, cu cei doi copii gălăgioși. „E perfect pentru vacanță! O să venim des!” Și au venit. În fiecare weekend. Cu sacoșe pline de mâncare, cu pretenții și sfaturi despre cum să ne aranjăm grădina sau unde să punem hamacul.

Într-o duminică, când am vrut să ieșim cu barca doar noi doi, am găsit-o pe mătușa Rodica în bucătărie, făcând plăcinte. „Am adus și niște prietene! Sper că nu vă deranjează.” Radu a zâmbit forțat, eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa noastră devenise garniță pentru tot neamul.

Nu era vorba doar de spațiu. Era vorba de sufocare. Nu mai aveam intimitate. Orice decizie era comentată: „De ce ai pus perdele albe? Se murdăresc repede!” „Nu mai bine vindeți casa și vă luați un apartament în oraș?”

Într-o seară, după ce toți au plecat, am izbucnit. „Radu, nu mai rezist! Nu mai e casa noastră! E casa tuturor! Eu nu am plecat din București ca să gătesc pentru tot neamul tău!”

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet: „Știu. Dar cum să le spunem? Se supără…”

A doua zi dimineață am primit mesaj de la mama: „Vin mâine cu mătușa Lenuța. Să faci sarmale!” Am simțit că explodez. Am ieșit pe terasă și am privit lacul. Era liniște. Doar eu și apa. M-am întrebat: dacă nu spun nimic acum, când o să am curajul?

Am format numărul mamei cu mâinile tremurânde.
— Mamă… nu mai veniți mâine. Vreau să fim doar noi doi weekendul ăsta.
S-a lăsat o tăcere grea.
— Cum adică? Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar că avem nevoie de timp pentru noi. Te rog să înțelegi.

A oftat lung.
— Bine… dacă așa vrei tu…

Am simțit un nod în gât, dar și o ușurare imensă. Era prima dată când spuneam „nu”.

Când i-am povestit lui Radu, m-a privit surprins.
— Chiar ai făcut asta?
— Da. Și tu ar trebui să vorbești cu ai tăi.

A doua zi, când soacra mea a sunat să anunțe că vine cu Simona și copiii, Radu a spus încet:
— Mamă… nu veniți weekendul ăsta. Vrem să fim singuri.
A urmat o ploaie de reproșuri: „V-am crescut, v-am ajutat! Acum ne dați afară?”

Am plâns amândoi în acea seară. Ne simțeam vinovați, dar și eliberați. În următoarele săptămâni au urmat telefoane reci, priviri tăioase la întâlnirile de familie și multe vorbe aruncate pe la colțuri: „S-au mutat la lac și nu mai vor să știe de noi!”

Dar casa noastră a devenit din nou liniștită. Am început să gătim împreună, să plantăm flori în grădină și să stăm pe terasă fără să ne uităm mereu la ceas sau să ne gândim cine mai apare pe nepusă masă.

Au trecut luni până când rudele au început să accepte noua noastră viață. Unii nu ne-au mai vizitat deloc. Alții au venit rar și doar după ce întrebau înainte dacă e potrivit.

Într-o seară de vară, stând pe ponton cu picioarele în apă, l-am întrebat pe Radu:
— Crezi că am greșit?
El mi-a zâmbit trist:
— Poate că da pentru ei… dar pentru noi sigur nu.

M-am gândit mult la asta. De ce e atât de greu să spui „nu” celor dragi? De ce trebuie să alegem între liniștea noastră și mulțumirea altora? Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-și apere dreptul la fericire, chiar dacă asta doare uneori.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E egoism sau curaj să-ți aperi liniștea?