Din cenușa speranței: Povestea Magdei, femeia care a învățat să trăiască din nou

— Magda, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu tine așa! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am uitat la el, cu ochii umflați de plâns, încercând să găsesc un fir de speranță în privirea lui. Dar acolo nu mai era nimic. Doar oboseală și reproș.

— Radu, te rog… Nu e vina mea… Am încercat tot ce s-a putut…

— Nu contează! Toți prietenii mei au copii, părinții mei mă întreabă mereu când o să devin și eu tată. M-am săturat să le tot spun că „încercăm”. Magda, nu mai pot! — a trântit ușa și a ieșit, lăsându-mă singură cu ecoul cuvintelor lui.

Așa a început sfârșitul. Într-o zi de martie, când afară ningea cu fulgi mari, iar în sufletul meu era deja iarnă de mult timp. După șapte ani de căsnicie, după zeci de analize, tratamente dureroase și nopți nedormite, Radu a decis că nu mai vrea să lupte. Nu pentru mine. Nu pentru noi.

Am plecat din apartamentul nostru cu două valize și o cutie cu fotografii. Mama m-a primit înapoi în casa copilăriei mele din Focșani, dar privirea ei era plină de dezamăgire.

— Ți-am spus eu că nu e bine să te măriți așa repede. Acum ce-o să zică lumea? — mi-a spus în prima seară, când am intrat pe ușă cu ochii roșii și hainele ude.

Tata nici nu s-a uitat la mine. S-a retras în camera lui și a dat televizorul mai tare. Pentru el, eram o rușine. Singura lor fată, divorțată la 34 de ani și fără copii.

Zilele au trecut greu. Vecinele șușoteau pe la colțuri când mă vedeau ieșind la magazin. „Săraca Magda… N-a fost să fie…”, „Cine știe ce-o fi făcut de n-a rămas însărcinată…” — auzeam frânturi de conversații care mă loveau ca niște pietre aruncate pe furiș.

Prietenii mei s-au împărțit: unii au dispărut complet, alții îmi scriau mesaje scurte, de complezență. Doar Irina, colega mea de la școală, a rămas aproape.

— Magda, nu ești singură. Hai la mine diseară, bem un vin și vorbim. Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic.

Dar cum să nu simt că trebuie? Cum să nu simt că am eșuat ca femeie, ca soție, ca fiică? În fiecare dimineață mă trezeam cu inima grea și mă întrebam dacă viața mea mai are vreun sens.

Am încercat să-mi găsesc un rost la școala unde predam limba română. Copiii mă priveau curioși: „Doamna Magda, de ce nu aveți copii?” — m-a întrebat într-o zi Andreea, o fetiță cu ochi mari și păr împletit.

— Așa a fost să fie, draga mea… — am răspuns zâmbind forțat, simțind cum mi se strânge stomacul.

Într-o seară, după o ceartă cu mama care îmi reproșa că „nu fac nimic ca să-mi refac viața”, am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am gândit serios să plec din țară. Să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde nu contează dacă ai sau nu copii.

Dar n-am avut curajul. Am rămas aici, în orașul meu mic, printre oameni care mă judecau fără să știe prin ce am trecut.

Într-o zi, la școală a venit un nou profesor de istorie — Vlad. Era tânăr, cu ochi blânzi și un zâmbet cald. M-a invitat la o cafea după ore.

— Știu că nu ne cunoaștem prea bine, dar mi-ar plăcea să stăm de vorbă. Am auzit că ai trecut printr-o perioadă grea…

Am râs amar:

— Toată lumea știe totul aici…

— Poate că da, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți pese ce cred ceilalți. Știi… și eu am trecut printr-un divorț urât acum doi ani. Oamenii au judecat și atunci.

Am început să vorbim tot mai des. Vlad nu m-a întrebat niciodată despre copii sau despre trecutul meu. Pur și simplu era acolo: cu o vorbă bună, cu o glumă sau cu o invitație la plimbare prin parc.

Încet-încet am început să simt că pot respira din nou. Că poate viața mea nu s-a terminat odată cu mariajul meu ratat sau cu incapacitatea mea de a fi mamă.

Mama însă nu se lăsa:

— Ce tot faci cu băiatul ăsta? Nu vezi că lumea vorbește? Poate ar trebui să te gândești serios la viitorul tău…

— Mama, viitorul meu e al meu! Nu mai vreau să trăiesc după regulile altora!

A fost prima dată când i-am spus asta răspicat. Tata a oftat din camera lui:

— Las-o în pace, Marioara! Fata noastră are dreptul la fericire…

Am simțit cum mi se rupe un nod din piept. Poate pentru prima dată părinții mei au văzut cât de mult m-a durut tot ce s-a întâmplat.

Au trecut doi ani de atunci. Nu am copii și probabil nici nu voi avea vreodată. Dar am învățat să mă iubesc pe mine însămi și să nu-mi mai cer scuze pentru cine sunt.

Vlad e încă lângă mine. Poate într-o zi vom construi ceva împreună — nu o familie tradițională, ci una a noastră, imperfectă dar sinceră.

Mă uit acum în oglindă și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu rușinea asta nemeritată? Oare cât timp o să ne mai lăsăm definite de ceea ce cred ceilalți despre noi? Poate că adevărata renaștere începe atunci când alegem să fim noi înșine.