Pe patul de spital am aflat că m-a înșelat: Povestea unei renașteri între suferință și trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am șoptit printre lacrimi, cu perfuzia atârnând grea de brațul meu slăbit. Camera de spital mirosea a dezinfectant și a disperare, iar lumina palidă a dimineții se strecura printre jaluzele, desenând umbre pe fața lui. Radu stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, evitându-mi privirea.

— Nu e momentul acum, Irina… Hai să nu discutăm aici, a murmurat el, dar vocea îi tremura.

Nu era momentul? Pentru el poate nu era, dar pentru mine era sfârșitul lumii. În ultimele săptămâni, corpul meu fusese răpus de o boală pe care nici medicii nu reușeau s-o numească precis. Slăbisem zece kilograme, părul îmi cădea șuvițe-șuvițe, iar oboseala mă țintuia la pat. Singura mea speranță era că Radu îmi va fi alături, că mă va ține de mână și-mi va șopti că totul va fi bine. Dar adevărul a venit ca un cuțit răsucit în rană: el nu mai era al meu.

Aflasem totul de la sora mea, Camelia, care venise cu ochii roșii și vocea stinsă. „Irina, trebuie să știi… l-am văzut pe Radu cu altcineva. Nu doar o dată.” Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am vrut să țip, să fug, dar eram prizoniera propriului trup bolnav.

— De cât timp? am întrebat cu un firicel de voce.

Radu a oftat adânc.

— De câteva luni… Dar nu contează acum! Tu trebuie să te faci bine!

M-am uitat la el ca la un străin. Cum putea să spună că nu contează? Pentru mine conta totul. Fiecare minciună, fiecare noapte în care a lipsit de acasă sub pretextul „serviciului”, fiecare mesaj la care nu mi-a răspuns. Toate au căpătat sens în acea clipă amară.

Mama a venit la scurt timp după ce Radu a plecat. S-a așezat lângă mine și mi-a mângâiat fruntea.

— Draga mea, știu că doare… Dar trebuie să fii puternică. Pentru tine. Pentru David.

David, băiețelul nostru de șapte ani, era singurul motiv pentru care mai găseam puterea să respir. Îmi lipsea atât de mult încât mă durea fizic. Mama îl ținea acasă, încercând să-l protejeze de tot ce se întâmpla.

În zilele ce au urmat, am trecut prin toate stările posibile: furie, disperare, neputință. Noaptea plângeam în pernă până adormeam epuizată. Ziua încercam să par puternică în fața medicilor și a familiei. Dar în sufletul meu era doar gol.

Camelia venea zilnic la mine și încerca să mă facă să râd.

— O să vezi tu, Irina, o să treci peste asta! Ești mai puternică decât crezi!

Dar eu nu mă simțeam deloc puternică. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem odată. Mă uitam la mâinile mele subțiri și mă întrebam dacă voi mai fi vreodată întreagă.

Într-o după-amiază, când afară ploua mocnit și picurii băteau ritmic în geam, Radu a venit din nou. Avea ochii roșii și barba neîngrijită.

— Irina… îmi pare rău. N-am vrut să te rănesc. N-am știut cum să gestionez tot ce s-a întâmplat cu tine… Boala ta m-a speriat. Am fost slab.

L-am privit lung. Pentru prima dată nu am simțit furie, ci doar o tristețe adâncă.

— Nu eu te-am făcut slab, Radu. Tu ai ales să fugi când mi-era cel mai greu.

A tăcut și a plecat fără să spună nimic. În acea seară am decis că nu mai pot trăi pentru altcineva. Trebuia să mă regăsesc pe mine însămi.

Recuperarea a fost lentă și dureroasă. Am stat încă două luni în spital, timp în care am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: frică, furie, dorința de a ierta sau de a uita. Am început să citesc din nou poeziile preferate ale lui Nichita Stănescu și să ascult muzica veche pe care o iubeam când eram adolescentă.

Mama și Camelia au fost stâlpii mei. David venea uneori cu un desen pentru „mami bolnavă”, iar zâmbetul lui îmi dădea curaj.

Când am ieșit din spital, eram alt om. Slabă, dar hotărâtă să-mi reconstruiesc viața fără Radu. Am depus actele de divorț și am început terapia. A fost greu — oamenii vorbeau pe la colțuri, vecinele șușoteau când mă vedeau pe scară: „Săraca Irina… uite ce-a pățit!”

Dar încet-încet am început să mă simt din nou vie. Am găsit un job part-time la o librărie micuță din oraș și am cunoscut oameni noi. Am început să ies cu David în parc și să râdem împreună la glumele lui copilărești.

Într-o zi, Camelia m-a întrebat:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai schimba ceva?

Am zâmbit trist.

— Poate doar aș fi fost mai atentă la semne… Dar cred că tot ce s-a întâmplat m-a făcut mai puternică.

Acum, când privesc în urmă, știu că durerea nu dispare niciodată complet. Dar am învățat că pot merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine zac tăcute pe un pat de spital sau într-un colț de cameră, trăind aceeași trădare? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne ridicăm din propria cenușă?