Durerea de a fi doar un sprijin: Povestea mea despre sacrificiu și dezamăgire

— Vlad, nu mai avem bani de pâine. Poți să ne trimiți ceva azi? Vocea mamei răsuna în telefon cu o disperare pe care o cunoșteam prea bine. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna cu aceeași rugăminte. Mă uitam la ecranul laptopului, la lista de facturi care mă așteptau și la salariul meu abia intrat în cont. Mă simțeam prins între două lumi: cea a copilului dator să-și ajute părinții și cea a adultului care abia reușește să-și țină capul la suprafață.

— Mamă, ți-am trimis ieri 200 de lei. Nu mai am nici eu prea mult… încercam să spun, dar vocea mi se frângea.

— Știu, Vlad, dar tu ai serviciu bun, nu ca noi. Tata iar s-a certat cu șeful și l-au pus pe liber. Eu nu găsesc nimic, că știi cum e la vârsta mea…

Închideam ochii și încercam să nu izbucnesc. De fiecare dată când refuzam sau ezitam, mă simțeam vinovat. Îmi aminteam de copilărie, când tata venea acasă beat și mama plângea în bucătărie, iar eu mă ascundeam sub masă ca să nu-i aud certându-se. Atunci îmi promiteam că, atunci când voi crește mare, voi avea grijă de ei. Dar nu așa îmi imaginam grijile astea.

Am crescut într-un apartament mic din Bacău, cu pereți subțiri și vecini curioși. Tata lucra la combinat, mama la croitorie. Niciodată nu ne-a ajuns salariul, dar niciodată nu am simțit că sunt doar un portofel cu picioare. Acum, la 32 de ani, după ce am terminat facultatea la Iași și m-am mutat la București pentru un job mai bun, părinții mei au rămas blocați în același cerc vicios al neajunsurilor.

— Vlad, tu nu înțelegi cât de greu e aici! Aici nu-i ca la București! Aici dacă n-ai pile sau bani, mori de foame! îmi spunea tata într-o seară, după ce îi trimisesem bani pentru facturi.

Încercam să le explic că și eu am rate, chirie, cheltuieli. Dar pentru ei totul părea simplu: eu câștig mai mult decât ei vreodată, deci trebuie să-i ajut. Nu conta că uneori rămâneam fără bani până la salariu sau că nu-mi permiteam nici măcar o ieșire cu prietenii.

Prietenii mei râdeau uneori: — Vlad, iar te-au sunat ai tăi? Ce le-ai mai trimis azi? Dar râsul lor era amar. Știau că nu pot spune „nu” fără să mă simt cel mai rău fiu din lume.

Adevărul e că părinții mei nu au încercat niciodată să se descurce singuri după ce am început să le trimit bani. Tata a renunțat să mai caute de lucru serios, mama s-a obișnuit să mă sune pentru orice nevoie. Am încercat să le propun să-și găsească ceva de făcut — să vândă legume în piață, să aibă grijă de copii vecinilor — dar s-au supărat pe mine.

— Ce vrei, mamă? Să ne facem de râs la vârsta noastră? Să ne vadă lumea că cerșim?

Într-o zi am ajuns acasă pe neașteptate. Am vrut să le fac o surpriză. Când am intrat pe ușă, i-am găsit certându-se din cauza banilor pe care îi trimisesem luna trecută. Tata voia să-și cumpere un telefon nou, mama voia să plătească întreținerea. M-au privit ca pe un salvator și ca pe un dușman în același timp.

— Vlad, tu ce zici? Nu meriți și tu un telefon bun? m-a întrebat tata.

— Vlad, dacă nu plătim întreținerea ne taie apa! a țipat mama.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu eram decât o sursă de bani pentru ei. Nu conta cât sufăr sau cât mă zbat eu aici, la sute de kilometri distanță.

În acea seară am ieșit pe balconul apartamentului nostru vechi și am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă dragostea pentru părinți trebuie să fie mereu necondiționată sau dacă am dreptul să spun „ajunge”.

Sora mea mai mică, Irina, locuiește în Italia de câțiva ani. Ea trimite rar bani acasă și mereu spune că nu are destul nici pentru ea. Părinții o critică mereu: — Irina s-a făcut domnișoară! A uitat cine suntem! Dar eu știu că Irina a avut curajul pe care eu nu l-am avut: să pună limite.

Într-o zi am încercat și eu:

— Mamă, tată… nu mai pot să vă trimit bani luna asta. Am nevoie pentru mine.

A urmat o tăcere grea. Apoi mama a început să plângă:

— Deci asta suntem pentru tine? O povară? După tot ce am făcut pentru tine?

Tata a trântit telefonul.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, simțindu-mă cel mai egoist om din lume. Dar apoi mi-am dat seama că nu pot trăi toată viața pentru alții. Am început să merg la terapie și să vorbesc deschis cu Irina despre ce simt.

— Vlad, nu ești responsabil pentru fericirea lor! mi-a spus ea într-o zi pe WhatsApp.

Dar cum să le spun asta părinților mei fără să-i rănesc?

Acum încerc să găsesc un echilibru între a-i ajuta și a avea grijă de mine însumi. Dar încă doare. Doare când văd că pentru ei contează mai mult banii decât sufletul meu.

Oare câți dintre noi trăim cu această povară invizibilă? Oare cât timp trebuie să ne sacrificăm pentru părinții noștri înainte să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?