Când sângele nu mai leagă: Povestea unei surori trădate

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din sufrageria noastră veche, unde încă mai mirosea a cafeaua mamei. Era o după-amiază mohorâtă de martie, la două săptămâni după ce am îngropat-o pe mama. Casa era plină de umbre și tăceri apăsătoare, iar între mine și Irina se întindea un hău pe care nu-l mai puteam traversa.

Irina s-a uitat la mine cu ochii reci, străini. — Nu e vina mea că tu ai rămas tot copilul mamei. Trebuie să fim realiste, Ana. Avem nevoie de bani. Eu am rate, tu ai salariul ăla de profesor care nu-ți ajunge nici de-un concediu la mare. Ce vrei să facem cu casa asta? Să putrezească?

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Casa asta era tot ce mai aveam din copilăria noastră. Aici am învățat să citesc, aici ne ascundeam sub masă când tata venea beat și urla la mama. Aici am plâns prima dată când Irina mi-a spus că nu mă suportă, că sunt o fraieră. Dar tot aici am râs împreună, ne-am făcut promisiuni pe care le credeam veșnice.

— Nu vreau să vindem! am spus printre dinți. Mama n-ar fi vrut asta.

Irina a dat ochii peste cap. — Mama nu mai e. Trebuie să mergem mai departe.

Așa a început războiul. Zile întregi nu ne-am vorbit. Eu mă agățam de fiecare colț al casei, ca și cum dacă aș fi stat acolo destul de mult, aș fi putut s-o aduc pe mama înapoi. Irina venea doar să adune acte, să vorbească la telefon cu avocați, să mă ignore.

Într-o seară, am găsit-o în camera mamei, cotrobăind prin sertare.

— Ce cauți? am întrebat-o.

— Actele de proprietate. Avocatul mi-a zis că trebuie să le avem pregătite pentru succesiune.

— Nu putem măcar să așteptăm să treacă parastasul de 40 de zile?

Irina s-a oprit și m-a privit cu un amestec de milă și dispreț.

— Tu chiar nu înțelegi nimic. Viața merge înainte, Ana! Nu putem trăi din amintiri!

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Dar nu i-am dat satisfacția să mă vadă plângând. Am ieșit din cameră și am trântit ușa după mine.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Tata era absent — trăia cu o altă femeie de ani buni și nu-l interesa decât partea lui din moștenire. Eu și Irina eram singure în fața unui trecut care ne apăsa ca o piatră de moară.

Într-o dimineață, am primit o citație la tribunal. Irina mă dăduse în judecată pentru partaj.

— Chiar atât de jos ai ajuns? i-am spus când am întâlnit-o pe holul tribunalului.

— Nu vreau decât ce mi se cuvine, Ana. Nu e vina mea că tu nu poți să te desprinzi de trecut.

Procesul a durat luni întregi. Fiecare ședință era o rană nouă: avocați care vorbeau despre „bunuri imobile”, „cote părți”, „valoare de piață”, ca și cum casa noastră era doar o cifră într-un dosar prăfuit. Irina părea tot mai sigură pe ea, tot mai rece. Eu mă topeam pe dinăuntru.

Prietenii încercau să mă consoleze:

— Las-o, Ana! Nu merită să-ți faci sânge rău pentru niște cărămizi!

Dar nu era vorba doar despre cărămizi. Era vorba despre noi două, despre tot ce pierdusem deja.

Într-o zi ploioasă de toamnă, judecătorul a decis: casa urma să fie vândută, iar banii împărțiți între mine și Irina. Am ieșit din tribunal cu hârtiile în mână și cu sufletul gol.

Irina m-a ajuns din urmă pe treptele tribunalului.

— O să-ți trimit partea ta prin bancă, mi-a spus sec.

— Atât? Atât a mai rămas între noi?

A ridicat din umeri și a plecat fără să se uite înapoi.

Am vândut casa la începutul iernii. În ziua în care am predat cheile noilor proprietari, am stat singură în sufragerie și am ascultat liniștea. Am simțit că pierd nu doar un acoperiș, ci și ultima legătură cu cine am fost cândva.

Au trecut doi ani de atunci. Eu locuiesc într-o garsonieră mică, Irina s-a mutat într-un apartament nou cu soțul ei și fetița lor. Nu ne-am mai vorbit niciodată.

Uneori mă întreb dacă sângele chiar mai contează când rănile sunt atât de adânci. Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Și cât valorează o familie atunci când banii devin mai importanți decât orice amintire?