O seară care mi-a schimbat viața: Adevărul pe care nu voiam să-l văd

— Irina, mai vrei puțină salată? vocea Ancăi m-a trezit din gândurile care mă învăluiau ca o ceață groasă. Am ridicat privirea și am zâmbit forțat, încercând să par prezentă. În jurul mesei, toți râdeau, povesteau, se tachinau. Soțul meu, Radu, era în centrul atenției, făcând glume despre cât de greu e să fii „bărbat într-o casă plină de femei”. Fetele noastre, Mara și Ilinca, chicoteau cu copiii prietenilor. Eu eram acolo, dar parcă nu eram.

— Nu, mulțumesc, Anca, am mâncat destul, am spus încet. Nimeni nu a observat că nu m-am atins de friptură. Nimeni nu a observat că ochii mi se umpluseră de lacrimi.

Adevărul e că nu mai știam cine sunt. De ani de zile, viața mea era o succesiune de zile identice: trezit devreme, pregătit pachete, dus copiii la școală, muncă la birou, cumpărături, gătit, spălat, teme cu fetele, certuri mărunte cu Radu despre facturi sau cine duce gunoiul. Seara cădeam frântă în pat, cu gândul la ce aveam de făcut a doua zi. Nu mai aveam timp să citesc o carte sau să ascult muzică. Prietenele mele mă sunau tot mai rar — „Ești mereu ocupată, Irina!” — iar eu le dădeam dreptate.

În acea seară la Anca și Vlad acasă, am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Când Mara a venit să mă întrebe dacă poate să doarmă la prietena ei peste noapte, nici nu s-a uitat la mine. „Tati, pot să merg?” Iar Radu i-a răspuns fără să mă consulte: „Sigur că poți!”

M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat respirația. Am început să plâng în liniște. Nu voiam să mă vadă nimeni. M-am întrebat: când am devenit invizibilă? Când am încetat să mai contez?

— Irina, ești bine? Anca a venit după mine.

— Da… adică nu prea. M-am săturat să fiu doar… mama și soția lui Radu. Parcă nu mai exist altfel.

Anca m-a privit cu blândețe.

— Știu cum e… Dar trebuie să vorbești cu ei. Să le spui ce simți.

— Crezi că le pasă? am întrebat cu voce stinsă.

— Dacă nu le spui tu, cum să știe?

M-am întors în sufragerie cu ochii roșii și am încercat să par normală. Dar nu mai puteam. În drum spre casă, în mașină, liniștea era apăsătoare. Fetele adormiseră pe bancheta din spate. Radu conducea absent.

— Radu… putem vorbi?

— Acum? Nu vezi că fetele dorm?

— Tocmai de asta. Vreau să vorbim despre noi.

A oftat și a dat din cap.

— Ce-i cu tine în seara asta?

— Simt că nu mai contez pentru nimeni în familia asta. Că sunt doar un fel de menajeră care face totul ca voi să fiți bine.

Radu s-a uitat scurt la mine.

— Hai măi, Irina… exagerezi! Toți avem problemele noastre…

— Nu exagerez! Nici măcar nu m-ai întrebat dacă vreau ca Mara să doarmă la prietena ei! Nici nu știi că n-am mâncat nimic!

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut stânjenit.

— Îmi pare rău… n-am realizat.

Am ajuns acasă și am adormit plângând. Dimineața m-am trezit cu hotărârea că trebuie să schimb ceva. Am început cu lucruri mici: mi-am făcut timp să citesc zece pagini dintr-o carte înainte de culcare; am ieșit singură la o cafea; am refuzat să gătesc într-o duminică și am comandat pizza. Fetele au fost surprinse — „Mama nu gătește azi?” — iar Radu a bombănit puțin, dar apoi a acceptat.

După câteva săptămâni, am avut o discuție serioasă cu familia mea.

— Vreau să știți că am nevoie de ajutor și eu. Nu pot face totul singură. Și vreau timp pentru mine!

Mara s-a uitat la mine mirată:

— Dar tu ești mama… tu le faci pe toate!

— Tocmai asta e problema! Nu vreau să fiu doar mama voastră sau soția lui tati. Vreau să fiu și Irina.

A fost greu la început. Radu s-a simțit atacat; fetele au protestat când le-am pus să-și spele singure vasele sau să-și facă ordine în cameră. Dar încet-încet au început să înțeleagă.

Am început să merg la terapie. Am descoperit cât de mult m-a afectat faptul că m-am pus mereu pe ultimul loc. Am învățat să spun „nu” fără vinovăție și să cer ajutor fără rușine.

Într-o zi, Mara mi-a spus:

— Mama, îmi place când zâmbești mai des acum.

Am simțit că merită tot efortul.

Nu știu dacă familia mea va fi vreodată perfect echilibrată sau dacă voi reuși mereu să-mi păstrez identitatea. Dar știu că acea seară banală la prieteni mi-a deschis ochii spre adevărul pe care nu voiam să-l văd: dacă nu mă prețuiesc eu însămi, nimeni altcineva nu o va face în locul meu.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți dintre noi uităm cine suntem, ascunși sub rolurile pe care ni le impune viața? Poate e timpul să vorbim despre asta.