Am văzut cumnatul cu altă femeie și am tăcut ca să-mi protejez sora însărcinată – acum toți mă acuză pentru tragedie

— Nu pot să cred! Cum ai putut să-mi faci asta? — vocea mamei răsuna în bucătăria îngustă, iar ochii ei, de obicei blânzi, erau acum plini de reproș. Stăteam în picioare, cu mâinile tremurânde, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară și mai tare. În jurul meu, familia se destrăma bucată cu bucată, iar eu eram în centrul furtunii.

Totul a început într-o după-amiază de martie, când am ieșit mai devreme de la serviciu. Mergeam grăbită spre casă, cu gândul la lista de cumpărături pentru sora mea, Irina, care era însărcinată în luna a șaptea. O iubeam ca pe ochii din cap și făceam tot ce puteam să-i ușurez sarcina. Pe drum, am decis să intru la cofetăria din colț să-i iau prăjitura ei preferată. Acolo, la o masă retrasă, l-am văzut pe Radu, cumnatul meu, ținând de mână o femeie blondă pe care nu o mai văzusem niciodată. Zâmbeau larg, iar el îi șoptea ceva la ureche. Am simțit cum mi se taie picioarele.

M-am ascuns după un stâlp și am privit neputincioasă cum Radu îi mângâia obrazul și îi dădea un sărut scurt. M-am simțit trădată și furioasă. Cum putea să-i facă asta Irinei? Am vrut să mă duc la ei, să-i spun totul în față, dar m-am oprit. Irina era atât de fericită cu sarcina… Nu voiam să-i stric bucuria sau să-i pun sănătatea în pericol. Poate era doar o greșeală, mi-am zis. Poate nu era ceea ce părea.

În acea seară, am stat lângă Irina pe canapea și am privit-o cum își mângâie burtica. — Ce-ai pățit? Pari abătută, m-a întrebat ea. Am zâmbit forțat și am dat vina pe oboseală. În sufletul meu se dădea o luptă: să-i spun sau nu? Dacă îi spuneam și pățea ceva rău? Dacă nu-i spuneam și Radu continua să o mintă?

Zilele au trecut greu. Radu venea acasă târziu, iar Irina încerca să nu pună întrebări. O vedeam cum suferă în tăcere, dar nu voia să recunoască. Într-o seară, când am rămas doar noi două în bucătărie, a izbucnit în plâns: — Crezi că mă mai iubește? De când sunt însărcinată parcă nu mai e același… Am strâns-o în brațe și am mințit-o: — Sigur că te iubește! E doar stresat cu serviciul.

Adevărul mă ardea pe dinăuntru. Nu puteam dormi nopțile, mă gândeam mereu la ce ar trebui să fac. M-am confesat prietenei mele cele mai bune, Mihaela: — Dacă îi spun Irinei și pățește ceva? Dacă nu-i spun și află singură? Mihaela a oftat: — E greu… dar poate ar trebui să vorbești cu Radu întâi.

A doua zi l-am așteptat pe Radu la ieșirea din bloc. — Trebuie să vorbim! i-am spus apăsat. S-a uitat la mine speriat: — Despre ce? — Știi foarte bine despre ce! Am văzut totul la cofetărie! S-a uitat în pământ și a tăcut. — Te rog… nu-i spune Irinei! Nu înseamnă nimic pentru mine… A fost o prostie! Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință.

— Dacă o iubești cu adevărat, termină cu prostiile astea! i-am spus printre dinți. A promis că va rupe orice legătură cu cealaltă femeie. Am vrut să-l cred, pentru Irina.

Timpul a trecut, iar eu am continuat să tac. Irina a născut o fetiță minunată, Ana-Maria. Toți eram fericiți pentru scurt timp. Dar liniștea a fost doar o iluzie. La câteva luni după naștere, Irina a găsit un mesaj pe telefonul lui Radu de la aceeași femeie. A venit la mine plângând: — Tu știai ceva? Spune-mi adevărul!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu am putut să-i mai ascund nimic. I-am povestit totul: cum l-am văzut, cum am vorbit cu el, cum am sperat că va renunța. Irina a izbucnit: — De ce nu mi-ai spus? Eram sora ta! Aveam dreptul să știu!

A urmat iadul pe pământ. Irina a făcut o depresie severă, s-a izolat de toți și nu mai voia să vadă nici copilul uneori. Mama m-a acuzat că am distrus familia: — Dacă îi spuneai din prima, poate nu ajungeam aici! Tata nu mi-a mai vorbit luni întregi.

Radu a plecat de acasă și nu s-a mai întors niciodată. Irina s-a mutat la țară cu fetița și refuză orice ajutor de la mine. Eu am rămas singură într-un apartament gol, cu vina atârnând ca o piatră de gât.

În fiecare noapte mă întreb: dacă aș fi spus adevărul atunci, s-ar fi schimbat ceva? Sau poate tăcerea mea a fost doar o altă formă de lașitate? Oare merită uneori să taci ca să protejezi pe cineva sau adevărul trebuie spus orice ar fi?

Poate că voi aveți răspunsul pe care eu încă îl caut… Ce ați fi făcut voi în locul meu?