Când Dragostea Nu Are Măsură: Povestea Mea și a Anei

— Radu, tu chiar nu vezi cum se uită lumea la voi? Ai putea avea orice fată din orașul ăsta! De ce tocmai ea?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei de perișoare. Mâinile ei tremurau ușor pe marginea mesei, iar privirea mi se înfigea ca un cuțit în piept. Ana stătea în hol, cu palmele strânse la piept, ascultând fiecare cuvânt.

Nu era prima dată când auzeam astfel de vorbe. De când am început să ies cu Ana, toți păreau să aibă ceva de spus: colegii de la facultate, vecinii, chiar și prietenii mei din copilărie. Ana nu era slabă, nu avea părul lung și mătăsos ca fetele din reviste, nu purta haine scumpe și nici nu știa să se machieze ca influencer-ele de pe Instagram. Dar avea ochii cei mai calzi pe care i-am văzut vreodată și râdea cu tot sufletul, ca și cum fiecare zi ar fi fost o sărbătoare.

— Mamă, eu o iubesc pe Ana. Nu mă interesează ce cred ceilalți.

— Dar tu nu vezi că lumea râde de tine? Săptămâna trecută, tanti Lenuța mi-a spus că te-a văzut cu ea la cofetărie și că… — vocea i s-a frânt — …că nu te-ai gândit că meriți mai mult?

Am simțit cum mă înroșesc de furie și rușine. Am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Ana a venit după câteva minute, fără să spună nimic. M-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Dacă vrei să renunți la mine, înțeleg. Nu vreau să-ți stric viața.

Am privit-o lung. Era atât de sinceră încât m-a durut. Am tras-o lângă mine și am ținut-o strâns. Nu aveam de gând să renunț.

A doua zi, la facultate, am simțit din nou privirile colegilor. Mihai, cel mai bun prieten al meu din liceu, s-a apropiat:

— Băi, Radu, hai să fim serioși… Ce vezi la fata asta? Toți râd pe la spate. Tu chiar nu vezi?

— Văd că e bună la suflet și că mă face fericit. Asta contează.

— Ești nebun! O să rămâi singur dacă o ții tot așa.

Și chiar așa a fost. Prietenii au început să mă evite. La petreceri nu mă mai chemau, iar pe grupul de WhatsApp glumele despre mine și Ana deveniseră tot mai răutăcioase. Într-o seară, am primit un mesaj anonim: „Ai putea avea orice fată, dar ai ales-o pe cea mai urâtă din oraș.”

Am plâns atunci pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru mine, ci pentru Ana. Pentru că știam că și ea simțea toate astea, chiar dacă nu spunea nimic.

Tata era singurul care părea să mă înțeleagă. Într-o seară, când mama iar încerca să mă convingă să renunț la Ana, el a spus încet:

— Lasă-l, Marioara. Dacă el e fericit cu fata asta, cine suntem noi să judecăm?

Mama a tăcut atunci, dar știam că nu acceptase încă.

Au trecut luni de zile în care am trăit între două lumi: una în care eram fericit cu Ana și una în care eram judecat și respins de toți ceilalți. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșeam eu undeva. Poate chiar meritam ceva „mai bun”, cum spuneau toți? Dar apoi o vedeam pe Ana cum îmi pregătea cafeaua dimineața sau cum îmi scria bilețele haioase în ghiozdan și știam că n-aș putea iubi pe altcineva.

Când am decis să ne căsătorim, scandalul a atins apogeul. Mama a refuzat să vină la nuntă. Prietenii mei cei mai buni au spus că nu pot fi martori la „așa ceva”. Singurul care a venit a fost tata și verișoara mea, Irina.

Nunta noastră a fost mică, într-un restaurant modest din cartierul nostru din Ploiești. Ana era îmbrăcată într-o rochie simplă, dar ochii îi străluceau ca niciodată. În timp ce dansam primul dans, am simțit că toată lumea dispăruse și eram doar noi doi.

După nuntă, mama nu mi-a vorbit luni întregi. Prietenii mei au dispărut complet din viața mea. Au fost momente când m-am simțit singur și am regretat deciziile luate. Dar Ana era acolo mereu — blândă, răbdătoare și plină de iubire.

Când s-a născut Ilinca, totul s-a schimbat. Mama a venit la spital plângând și m-a îmbrățișat:

— Iartă-mă, Radule… Am fost o proastă! Uite ce minune de copil aveți…

Prietenii mei au început să revină încet-încet în viața mea, rușinați de comportamentul lor. Unii au recunoscut că au greșit; alții au rămas la distanță.

Astăzi suntem o familie fericită. Ana încă mai primește priviri ciudate pe stradă sau comentarii răutăcioase pe Facebook când postăm poze împreună. Dar nu ne mai pasă.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine și câți ne lăsăm conduși de frica de gura lumii? Oare cât de mult pierdem atunci când alegem să ascultăm prejudecățile altora în loc să ne urmăm inima?