Apartamentul meu, așteptările lor: Când familia devine o povară

— Luciana, te rog, nu mă lăsa să mă fac de râs în fața lui Tomiță! Vocea mamei răsuna în telefon, spartă de suspine. Mă uitam la peretele alb din sufrageria mea, încercând să-mi adun gândurile. Era deja trecut de ora zece seara și tot ce-mi doream era să mă uit la un film și să adorm devreme. Dar liniștea mea fusese spulberată de acel apel.

— Mamă, nu pot să cred că mă rogi așa ceva… E apartamentul meu! Am muncit ani de zile pentru el! am izbucnit, cu vocea tremurândă.

— Dar Tomiță are nevoie, fata mea! Și cu Jana… știi cum e ea, nu vrea să stea cu chirie. Zice că nu e normal ca tu să ai apartament și ei nu. Tu ești singură, Luciana, ai putea să te muți la mine până îți găsești ceva, nu? Hai, fă-o pentru familie!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când fratele meu, Tomiță, s-a însurat cu Jana, totul s-a schimbat. Ea era mereu nemulțumită, mereu cu ochii pe ce are altul. Când veneau la mine în vizită, se uita peste tot cu o privire critică, ca și cum ar fi evaluat fiecare colțișor al apartamentului meu de două camere din Drumul Taberei.

— Luciana, nu fi egoistă! a intervenit tata, care până atunci ascultase în tăcere. Știi că Tomiță are un copil pe drum. Tu n-ai familie, n-ai copii… Ce-ți trebuie atâta spațiu?

M-am ridicat brusc de pe canapea și am început să mă plimb prin cameră. Simțeam că mă sufoc. Toată viața am fost fata bună, cea care nu refuză niciodată nimic. Cea care a avut grijă de părinți când au fost bolnavi, cea care a renunțat la vacanțe ca să le plătească facturile când au rămas fără bani. Dar acum… acum era prea mult.

— Nu pot să cred că îmi cereți asta! am spus printre dinți. Voi chiar nu vedeți cât de nedrept e?

A urmat o tăcere grea. Apoi mama a început din nou să plângă.

— O să mă îmbolnăvesc de supărare, Luciana… Nu mai pot cu atâtea griji…

Mi-am mușcat buza. M-am uitat la poza de pe raft: eu și Tomiță copii, râzând la mare. Unde dispăruse fratele meu? Cum ajunsese să mă vadă doar ca pe o sursă de bunuri?

A doua zi dimineață m-am trezit cu un mesaj de la Jana: „Sper că ai luat decizia corectă. Familia e mai importantă decât orice apartament.”

Am simțit cum îmi crește pulsul. Am mers la serviciu ca un robot, fără să pot gândi la altceva. Colega mea, Mirela, m-a întrebat ce am pățit.

— Familia vrea să le dau apartamentul meu fratelui și soției lui… am spus încet.

Mirela a făcut ochii mari.

— Să-l dai? Nu să-l împrumuți?

— Nu… Să-l dau de tot. Să mă mut eu înapoi cu ai mei.

— Luciana, asta e nebunie! Nu poți accepta așa ceva!

Am dat din cap, dar în sufletul meu era haos. Cum să refuz când toată viața mi s-a spus că familia e pe primul loc? Cum să nu mă simt vinovată când mama plânge și tata mă privește ca pe o străină?

Seara am primit vizita lor. Au venit toți trei: mama, tata și Tomiță. Jana nu s-a deranjat.

— Luciana, hai să vorbim ca între oameni mari, a început tata. Uite cum stau lucrurile: tu ai apartament, Tomiță are nevoie. E normal să-l ajuți. Noi te-am crescut, te-am ajutat cât am putut…

— Și eu v-am ajutat! am izbucnit. Voi chiar nu vedeți? Am renunțat la atâtea pentru voi! Acum vreți să renunț la singurul lucru care e al meu?

Tomiță s-a uitat la mine cu o privire rece.

— Luciana, dacă nu vrei să ajuți familia, spune direct. Nu te mai preface că-ți pasă!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac.

— Nu mă prefac! Dar nici nu mai pot să fiu mereu cea care dă totul!

Mama a început din nou să plângă. Tata s-a ridicat nervos.

— Faci ce vrei! Dar să știi că ne-ai dezamăgit pe toți!

Au plecat trântind ușa. Am rămas singură în mijlocul sufrageriei mele goale. Am plâns ore întregi.

În zilele următoare nu mi-au mai răspuns la telefon. Tomiță mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu mai avem ce discuta.”

M-am simțit vinovată, egoistă, dar și eliberată. Pentru prima dată în viață am spus „nu”. Pentru prima dată am ales pentru mine.

Dar oare cât costă libertatea asta? Merită să pierzi familia pentru liniștea ta? Sau poate tocmai asta înseamnă maturizarea: să-ți aperi granițele chiar și atunci când doare cel mai tare?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi până unde ați merge pentru familie? Și unde trageți linia între sacrificiu și pierderea propriei identități?