Umbra trecutului: Povestea mea despre familie, iertare și regăsire

— Nu vreau să merg! Nu mă luați de aici! am urlat, agățându-mă cu disperare de balustrada veche a scării din centrul de plasament. Mâinile asistentei sociale, doamna Lungu, erau calde, dar ferme pe umerii mei. Aveam doisprezece ani și lumea mea era un coridor lung, cu miros de var și supă de cartofi, unde fiecare ușă ascundea un copil cu povestea lui tristă.

— Radu, trebuie să încerci. Familia Popescu chiar vrea să te cunoască. Poate e șansa ta, a șoptit ea, încercând să-mi întâlnească privirea.

Dar eu știam deja cum se termină poveștile astea. Am mai fost la o familie, la niște oameni cu zâmbete largi și promisiuni dulci ca mierea. După două luni, m-au adus înapoi. „Nu ne potrivim”, au spus. „E prea dificil.”

Așa că am intrat în mașina doamnei Lungu cu inima grea, privind pe geam cum orașul se scurgea înapoi, ca o rană care nu se mai închide.

Familia Popescu locuia într-un apartament mic dintr-un bloc vechi, la etajul patru. Irina m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și ochi obosiți. Marius, soțul ei, era tăcut, dar privirea lui părea sinceră.

— Bun venit acasă, Radu! a spus Irina, întinzându-mi o cană cu ceai cald.

Am dat din cap și am intrat în camera care urma să fie a mea. Pe pat era o pătură albastră și o mașinuță roșie. Am atins-o cu vârful degetelor și am simțit un nod în gât. Cineva chiar se gândise la mine?

Primele zile au fost ciudate. Irina gătea ciorbă de perișoare și mă întreba mereu dacă vreau supliment. Marius mă ducea la școală cu mașina lui veche Dacia și încerca să glumească despre traficul din oraș.

Dar eu nu puteam să mă relaxez. Fiecare gest drăguț mi se părea o capcană. Noaptea mă trezeam transpirat, convins că dimineața mă vor trimite înapoi la centru.

Într-o seară, după ce am spart din greșeală o cană, Marius a ridicat vocea:

— Ai grijă! Nu suntem la orfelinat aici!

Am înghețat. Irina a venit imediat lângă mine:

— Nu-i nimic, Radu. Se mai întâmplă. Hai să strângem împreună.

Dar eu deja mă vedeam pe holul rece al centrului, cu bagajul la picioare.

A doua zi am lipsit de la școală. Am stat ascuns în parc până seara târziu. Când m-am întors acasă, Irina plângea pe hol.

— Radu, unde ai fost? Ne-am speriat groaznic!

— Nu contează… Oricum n-o să rămân mult aici, am spus printre dinți.

Irina s-a apropiat și m-a îmbrățișat strâns.

— Poate nu crezi acum, dar noi chiar vrem să fii parte din familia noastră. Știu că e greu să ai încredere… Dar te rog, dă-ne o șansă.

Am simțit lacrimile ei pe umărul meu și ceva s-a rupt în mine. Am început să plâng fără rușine, pentru prima dată după ani de zile.

Au urmat luni grele. La școală copiii râdeau de mine că „vin din plasament”. Un băiat, Vlad, mi-a pus gumă în păr și a râs:

— Orfanii n-au nevoie de prieteni!

Am venit acasă furios și am trântit ușa. Marius a venit după mine în cameră.

— Știu că e greu, Radu. Și eu am crescut fără tată… Dar nu lăsa răutatea lor să te schimbe.

L-am privit mirat. Era prima dată când îmi spunea ceva personal.

— Cum ai trecut peste? am întrebat încet.

— Cu greu… Dar mama mea nu m-a lăsat niciodată să cred că nu merit iubire.

În acea seară am stat împreună la masă și am povestit despre copilăriile noastre ciudate. Irina a râs când i-am spus cum furam mere din curtea vecinului la centru.

— Ești un copil curajos, Radu. Și meriți tot ce-i mai bun, mi-a spus ea.

Încet-încet am început să cred că poate există un loc pentru mine aici. Dar trecutul nu mă lăsa în pace.

Într-o zi am primit o scrisoare de la mama biologică. Nu o văzusem niciodată; plecase când aveam doi ani. Scria că vrea să mă vadă.

Irina a citit scrisoarea cu mine și mi-a spus:

— Dacă vrei să mergi, te susținem. Dar nu trebuie să faci nimic ce nu simți.

Am mers la întâlnire într-o cafenea mică din oraș. Mama era o femeie slabă, cu ochi triști ca ai mei.

— Îmi pare rău pentru tot… Nu am știut cum să fiu mamă atunci…

Am ascultat-o tăcut. În sufletul meu era un război: furie, dorință de răzbunare, dar și o nevoie disperată de a fi iubit.

Când m-am întors acasă, Irina m-a întrebat:

— Cum te simți?

— Nu știu… Parcă sunt două persoane în mine: unul care vrea să uite tot și unul care vrea să ierte.

Irina m-a strâns în brațe:

— Poate nu trebuie să alegi acum. Poate doar să fii tu însuți și să vezi unde te duce drumul.

Anii au trecut și am rămas cu Irina și Marius. Au devenit familia mea adevărată — nu pentru că totul a fost perfect, ci pentru că au rămas lângă mine când mi-a fost cel mai greu.

Acum sunt adult și privesc în urmă cu recunoștință și durere. Încerc să-i ajut pe copiii care trec prin ce am trecut eu — să le spun că nu sunt singuri și că pot găsi iubire chiar și când totul pare pierdut.

Mă întreb adesea: Oare câți copii ca mine încă mai așteaptă pe cineva care să le spună „Bun venit acasă”? Ce putem face noi toți ca să nu mai existe copii invizibili?