Cincișprezece minute și o viață întreagă de regrete

— Nora, ai grijă de Ethan, te rog! Mă întorc repede, trebuie doar să iau lapte și scutece, mi-a spus Ellie, fiica mea, cu ochii obosiți și vocea tremurândă de nesomn. Era prima dată când mă ruga să stau cu băiețelul ei de două luni. Am simțit o mândrie caldă, amestecată cu o teamă surdă: dacă nu mă descurc? Dacă plânge și nu știu ce să fac?

Dar Ethan dormea liniștit în pătuțul lui alb, cu obrajii rotunzi și pielea ca piersica. Am privit la ceas: era 16:10. M-am așezat pe canapea, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Mi-am amintit că nu mai am cafea acasă și nici pâine pentru dimineață. Magazinul era la două străzi distanță. „Dacă mă grăbesc, nu se întâmplă nimic”, mi-am spus. „Ethan doarme. În cincisprezece minute sunt înapoi.”

Am ieșit pe ușă cu pași grăbiți, încercând să ignor vocea din cap care-mi spunea că nu e bine. Pe drum, m-am întâlnit cu vecina, doamna Stanciu, care m-a ținut de vorbă două minute bune despre facturile la gaze. Am zâmbit absent și am fugit mai departe. În magazin, coada era mai lungă decât mă așteptam. Am simțit cum inima îmi bate mai tare. „E doar un bebeluș care doarme”, îmi repetam.

Când am intrat înapoi în apartament, totul era la fel de liniștit ca atunci când plecasem. Ethan dormea încă, cu pumnișorii strânși lângă față. Am oftat ușurată și am început să pun cumpărăturile la loc. Nici n-am apucat să termin că Ellie a intrat pe ușă, radiind de recunoștință.

— Mulțumesc, mamă! Cum a fost?

Am ezitat o clipă. Apoi am mințit.

— Totul bine, a dormit tot timpul.

Dar minciuna m-a ars pe dinăuntru. Seara, când am rămas singură, mi-am dat seama că nu pot dormi. M-am gândit la toate scenariile posibile: dacă izbucnea un incendiu? Dacă cineva intra peste el? Dacă se îneca în somn? Mi-am dat seama cât de iresponsabil am fost și cât de mult am riscat pentru un gest banal.

A doua zi dimineață, Ellie a venit să-l ia pe Ethan. Nu știu ce m-a apucat, dar i-am spus adevărul.

— Ellie… trebuie să-ți mărturisesc ceva. Ieri am ieșit până la magazin cât a dormit Ethan. Nu a durat mult, dar l-am lăsat singur.

Fața ei s-a schimbat instantaneu: din caldă și blândă a devenit rece ca piatra.

— Cum ai putut să faci asta? Mamă, e un bebeluș! Dacă pățea ceva? Cum ai putut să riști așa?

Vocea ei s-a spart în lacrimi și furie. Am încercat să-i explic că nu mi-am dat seama, că am crescut trei copii și pe vremea mea nu era atâta panică. Dar nu conta. Pentru ea, trădarea era clară.

— Nu pot să te mai las cu el! Nu pot să mai am încredere în tine!

A luat copilul și a plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură în bucătărie, cu cafeaua rece și sufletul gol. În zilele următoare, Ellie nu mi-a răspuns la telefon. Nici la mesaje. Am început să mă întreb dacă vreodată va putea să mă ierte sau dacă mi-am pierdut pentru totdeauna locul în viața nepotului meu.

Sora mea, Mariana, m-a sunat într-o seară.

— Nora, ai greșit grav… dar toți greșim. Trebuie să-i dai timp. Și să-i arăți că ai înțeles ce ai făcut.

Am început să citesc despre siguranța copiilor mici, despre accidentele domestice, despre cât de repede se poate schimba totul într-o clipită. Am scris o scrisoare lungă pentru Ellie, în care mi-am cerut iertare sincer și i-am promis că nu voi mai pune niciodată în pericol copilul ei.

Au trecut trei săptămâni până când mi-a răspuns la mesaj: „Încă sunt supărată pe tine. Dar apreciez că ai recunoscut și că ai încercat să repari.”

Prima dată când am văzut-o din nou pe Ellie cu Ethan mi s-a părut că nu mai sunt mama ei, ci o străină care trebuie să-și câștige locul înapoi. Mi-a dat voie să-l țin în brațe doar cât ea era lângă mine.

— Mamă… nu vreau să te rănesc, dar trebuie să știi că pentru mine siguranța lui Ethan e mai importantă decât orice altceva.

Am dat din cap și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Știu… și ai dreptate. Nu merit iertarea ta ușor.

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Nu mai e ca înainte; e plină de prudență și tăceri apăsătoare. Dar încerc zi de zi să-i arăt că pot fi responsabilă și că dragostea mea pentru nepotul meu e mai mare decât orice grabă sau neatenție.

M-am întrebat adesea: oare câte familii trec prin astfel de momente? Câte mame și bunici se ceartă din cauza unor decizii luate în grabă? Și cât de greu e să recâștigi încrederea pierdută?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să fie mai atenți… sau poate îi va ajuta să ierte mai ușor greșelile celor dragi.

Oare există vreo greșeală care nu poate fi iertată? Sau totul ține de cât de mult ne dorim să reparăm ce-am stricat?